Record negativ: România, ţara primei rafinării din lume, mai are doar jumătate din capacitate

Adaugă-ne ca sursă preferată

Potrivit studiului companiei italiene, prezentă pe piaţa noastră prin brandul de benzinării Agip, în 1995 în România erau 10 rafinării, cu o capacitate primară de rafinare de 26 de milioane de tone. Este adevărat însă că ţara noastră avea şi cel mai mic grad de utilizare a capacităţii de rafinare de pe tot continentul, de doar 59%, asta dacă excludem Ucraina, singurul stat european unde există rafinării şi în care situaţia este mai proastă decât la noi.

În 2012, România mai este trecută în raport cu doar 5 rafinării, la jumătate faţă de acum 18 ani, cu capacitate primară de rafinare de doar 12 milioane de tone, deci cu 53% mai redusă decât acum 18 ani. Este cea mai mare cădere din Europa, exceptând Ucriana. Este adevărat însă că, în 2012, gradul de utilizare a rafinăriilor a fost de 74%.

La nivelul întregului continent, numărul de rafinării a scăzut cu 20%, de la 166 de unităţi funcţionale pe tot continentul până la 132 anul trecut. Capacitatea de rafinare a scăzut însă cu doar 9%, de la 930 la 848 de milioane de tone. Gradul de utilizare a capacităţii de rafinare a rămas la 78%.

Citeşte aici o analiză ECONOMICA.NET referitoare la cauzele evoluţiei negative a sistemului de rafinare din Europa.

România a fost ţara din care s-a extras prima dată petrol, la jumătatea secolului XIX. Este şi prima ţară în care s-a construit prima rafinărie de petrol din lume. Cum a ajuns să cadă atât de mult?

Explicaţia ţine de evoluţia sectorului în anii comunismului. România ajunsese să aibă 10 rafinării, cele mari fiind amplasate pe platforme petrochimice. Cinci mari (Petromidia, Petrobrazi Ploieşti, Arpechim Piteşti, Petrotel Ploieşti, Rafo Oneşti) şi cinci mici (Astra Ploieşti, Vega Ploieşti, Steaua Română Câmpina, Rafinăria Dărmăneşti şi Petrolsub Surplacu de Barcău). Ideea era de a folosi petrolul pe tot lanţul, de la producţia de carburanţi până la cauciuc sintetic sau mase plastice. La finalul epocii comuniste, capacitatea de rafinare a României ajunsese la 34 de milioane de tone pe an.

Ulterior, industria s-a contractat, iar sectorul de rafinare, dependent şi de importurile de ţiţei, s-a ajustat şi el.Românii au plătit mai mult de zece ani un cent la fiecare litru de combustibili cumpărat din benzinării pentru a se plăti datoria fostei Companii Române de Petrol către defuncta Bancorex.

 În momentul de faţă, mai funcţionează doar trei rafinării mari: Petromidia (4,5 milioane de tone capacitate, deţinută de kazahii de la KazMunaiGaz), Petrobrazi (4,2 milioane de tone, deţinută de OMV Petrom) şi Petrotel Ploieşti (3 milioane de tone, deţinută de ruşii de la Lukoil). Cu excepţia Petromidia, toţi ceilalţi jucători fie au menţinut,fie au scăzut capacitatea de rafinare. Petrom a închis una dintre cele două rafinării, Arpechim, pentru că strategia companiei este să rafineze doar ţiţei din producţia internă. Petrom este axată pe sectorul de explorare şi producţie.

Singurii care au mizat pe creşterea sectorului de rafinare sunt kazahii de la Petromidia, care, beneficiind de ţiţeiul caspic de acasă, au oportunitatea să cucerească pieţele de retail din zonă. KazMunaiGas a investit 600 de milioane de doalri pentru creşterea capacităţii de ra finare a Petromidia la 5 milioane de tone pe an.