Preşedinţia rotativă a UE, o instituţie tot mai marginală

Republica Cipru, care a asigurat preşedinţia Celor 27 în ultimul semestru al lui 2012, va preda ştafeta Irlandei, la 1 ianuarie.

Obiectivul iniţial al preşedinţiei rotative era de a oferi, pe rând, fiecărui stat membru şansa de a conduce dezbaterile europene, de a stabili priorităţile şi de a deveni vizibilă prin găzduirea summiturilor Uniunii.

De la sfârşitul lui 2004 însă, toate reuniunile la vârf se desfăşoară la Bruxelles, o concesie făcută belgienilor în timpul negocierii dificile a Tratatului de la Nisa.

După cum relevă însă Yann-Sven Rittelmeyer, cercetător la Institutul francez de relaţii internaţionale /IFRI/, „preşedinţia rotativă a UE a fost decapitată” mai ales în favoarea Tratatului de la Lisabona.

Acesta a instalat un preşedinte permanent al Consiliului European, responsabil cu organizarea şi buna desfăşurare a summiturilor, post încredinţat belgianului Herman Van Rompuy. „Preşedinţia rotativă are în sarcină toate preparativele în grupurile de lucru, însă când lucrurile devin serioase şi se încing, Van Rompuy este cel care le rezolvă cu liderii europeni”, remarcă un diplomat.

La summituri, liderul statului care deţine preşedinţia semestrială are dreptul de a sta alături de Van Rompuy, „însă în practică, numai patru sau cinci lideri iau cuvântul, în general cei mai importanţi, precum Angela Merkel, François Hollande, Mario Monti sau David Cameron… Ceilalţi 23 tac şi speră că nu se va termina prea târziu”, afirmă acelaşi diplomat.

Tratatul de la Lisabona a creat şi postul de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe, al cărui actual titular, Catherine Ashton, prezidează reuniunile miniştrilor de externe şi reprezintă diplomaţia europeană atât în faţa Parlamentului European, cât şi în afara Uniunii.

Preşedinţiei rotative îi rămân în sarcină toate celelalte subiecte, precum economia şi finanţele, afacerile interne şi justiţia, agricultura sau mediul. Şi în aceste domenii însă, rolul său a fost slăbit de reformele zonei euro şi de ascensiunea puternică în cadrul UE a Eurogrupului, subliniază Rittelmeyer.

Accederea la preşedinţie a unor state nemembre ale zonei euro, precum Ungaria şi Polonia, a accentuat această marginalizare.

Potrivit aceluiaşi expert, chiar dacă preşedinţia rotativă reprezintă încă o sarcină grea, mai ales pentru statele mici, acestea reuşesc adesea să joace rolul de mediator imparţial.

Ciprul, de pildă, se poate lăuda că a pus capăt unei dispute vechi de 30 de ani în privinţa brevetului european şi că a obţinut un acord asupra supravegherii bancare, în pofida eşecului dureros al negocierilor pentru bugetul 2014-2020.

La rândul său, Belgia, în 2010, pe atunci în plină criză politică, s-a descurcat bine la preşedinţia UE, graţie abilităţii diplomaţilor săi, subliniază Rittelmeyer.

Acesta consideră că statele nu vor dori niciodată să renunţe la preşedinţia rotativă, chiar şi în actuala variantă slăbită. Ea constituie „cel mai bun mijloc de a înţelege raporturile de forţe din culise” în marile dosare europene, o înţelegere „foarte utilă apoi pentru apărarea intereselor naţionale”, remarcă acelaşi cercetător, citat de AFP.