Cum devii german

Insaf Azzam stă concentrată deasupra caietului de teme. Citeşte într-o germană împiedicată: „Mai este valabilă oferta pentru femeie de serviciu?”. În planul lecţiei figurază jocuri de-a căutatul locului de muncă. Femeia de origine siriană participă la un curs de integrare, la Berlin, alături de alţi 20 de imigranţi – din Bangladesh, din Argentina şi din Europa de Răsărit, scrie Deutsche Welle. 

Regizoarea Britt Beyer a urmărit, vreme de zece luni, participanţii la un astfel de curs de integrare, producând, la final, documentarul „Deveniţi un german”. Un film emoţionant, pigmentat cu mult umor de situaţie, dar şi cu accente critice la adresa modului în care politicile oficiale gândesc, în prezent, integrarea imigranţilor.

Mulţi dintre „integrabili” sunt, de fapt, de decenii bune în Germania. Au prins rădăcini fără a se simţi de fapt, aici, acasă. Insaf Azzam, de exemplu: a venit în Germania în urmă cu 20 de ani, pe urmele soţului ei. În toţi aceşti ani nu şi-a prea dat silinţa să înveţe germană – în cartierul berlinez, în care trăieşte, viaţa de zi cu zi se scurge binişor şi în arabă. A ales, într-un final, să se înscrie la cursul de integrare, pentru că aceasta i-a permis eliberarea unui permis de muncă valabil doi ani, nu câteva luni, ca până în prezent. Pe de altă parte, spune că vrea să înveţe germana pentru a nu se mai simţi ca un corp străin în Germania, chiar dacă stresul examenelor finale este mare. Cine nu le trece poate fi sancţionat – anume, prin reducerea beneficiilor sociale. În cel mai rău caz, există riscul repatrierii. Şi, totuşi, la preţul de un euro pe curs şi cu toate beneficiile pe care le oferă absolvirea unui asemenea curs, mulţi imigranţi preferă să răspundă semnalului transmis de clasa politică: imigranţii nu mai trebuie să se simtă oaspeţi în Germania. „Au cam trecut 50 de ani până ce li s-a oferit această opţiune”, constată regizoarea Britt Beyer.

E drept că Germania oferită celor ce doresc să se integreze este puternic impregnată de clişee, de genul „ordine”, „punctualitate”, „hărnicie”. Un model aspiraţional, de altfel, dar plin de stereotipuri ce se cer abandonate, comentează Britt Beyer. Idealurile predate sunt departe de realitate. În loc de a oferi o şansă unei polivalenţe culturale, cursurile par mai degrabă crispate: dar dacă fiecare absolvent nu face altceva decât să muşte câte un pic din identitatea naţională germană?

Insaf Azzam ia, până la finalul cursului – şi al documentarului – testul de integrare. Nu e clar în ce măsură un certificat frumos o face parte integrantă a Germaniei. Se simte ea mai integrată, după decenii de viaţă într-o lume paralelă? Nu neapărat. Dar este un pas. O etapă din ceea ce s-ar putea numi „integrarea în rate”.