Cum a ajuns Rusia să intre în G8, clubul marilor puteri democratice

Adaugă-ne ca sursă preferată

„Să fim sinceri, iată ce este, este un G7+1”, a declarat luni unul dintre participanţi, premierul canadian Stephen Harper, în contextul în care preşedintele rus Vladimir Putin participa la întâlniri glaciale asupra situaţiei din Siria, ţară al cărei regim îl susţine.

Potrivit unor oficiali britanici, liderii celorlalte şapte ţări membre, şi anume Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie şi Statele Unite, au luat în calcul inclusiv să semneze o declaraţie separată, exprimând în fapt un dezacord care se extinde şi în alte domenii, ca drepturile omului şi democraţia. Până la urmă, acest lucru nu s-a întâmplat.

Dacă interesele economice şi cooperarea internaţională impun menţinerea celui mai bun ton posibil în relaţii, răsturnarea de situaţie în Rusia – mişcarea de contestare din iarna 2011-2012, calificarea ONG-urilor drept „agenţi străini”, cazurile Pussy Riot şi Magniţki – a condus la adâncirea unei prăpăstii între ruşi şi occidentali.

Sleită după prăbuşirea regimului comunist, menţinută pe linia de plutire cu credite de la FMI, dar îndreptată spre Vest şi reforme democratice, Rusia a fost invitată, la începutul anilor ’90, ca observator la summiturile G7, un club creat în anii ’70 şi având ca principii de bază democraţia şi economia de piaţă.

În 1995, preşedintele Boris Elţîn a participat pentru prima dată la o parte a deliberărilor summitului canadian de la Halifax. Având grijă să îl menajeze în faţa conservatorilor comunişti, inclusiv de riscul unui haos într-o ţară moştenitoare a arsenalului nuclear sovietic, Cele Şapte „mari puteri” nu au criticat deloc primul război declanşat, cu un an înainte, în Cecenia. Era un G7+1.

În 1997, la summitul din Denver, în Statele Unite, se naşte G8. Rusia este admisă la toate discuţiile, cu excepţia celor ale miniştrilor Finanţelor.

În 2000, după un final de regim dificil pentru un Elţîn bolnav, slăbit şi nevoit să ofere garanţii „oligarhilor” miliardari, summitul de la Okinawa, în Japonia, constituie ocazia ca Cei Şapte să îi ofere o primire călduroasă noului preşedinte, Vladimir Putin, în pofida unui nou război în Cecenia.

În 2002, Rusia – bogată în resurse petroliere şi în care fostul agent KGB Putin s-a înconjurat de liberali şi a întins o mână americanilor după atentatele de la 11 septembrie 2001 – devine membră cu drepturi depline şi participă la toate lucrările.

În 2003, patronul companiei petroliere Iukos Mihail Hodorkovski, care finanţa opoziţia, este arestat, apoi condamnat la o pedeapsă dură.

Dezvăluiri despre abuzurile comise de militari ruşi în Cecenia s-au multiplicat, între timp, dar Putin se afişează ca un aliat preţios, într-o lume instabilă, la summitul din 2005, în Scoţia.

2006 este anul consacrării. Rusia preia preşedinţia prin rotaţie a G8, iar Putin organizează summitul cu mare pompă la Sankt Petersburg, oraşul său natal.

„Războiul gazelor” din iarna precedentă, când Rusia a tăiat livrările către Ucraina şi totodată fluxul de export către Europa, a semănat îndoiala.

Însă Rusia este în plină creştere economică, iar Putin se exprimă cât se poate de clar. „Câinii latră, caravana trece”, le-a răspuns el criticilor, promiţând să facă auzite vocile ţărilor emergente în faţa „fat cats” din cadrul G8.

În acelaşi an, conservatorul american John McCain cere, fără succes, boicotarea summitului G8 organizat într-o ţară care „nu este o democraţie”.

În 2008, prin limitarea constituţională la două mandate prezidenţiale consecutive, Putin devine premier şi îl propulsează la preşedinţie pe fostul său şef de Cabinet Dmitri Medvedev, care va încarna pentru o vreme speranţa liberalizării.

Însă, în mai 2012, revenirea lui Putin la Kremlin este însoţită de manifestaţii fără precedent. După ce i-a acuzat pe occidentali că le-a inspirat, el refuză să participe la summitul G8 de la Camp David, în Statele Unite, unde îl deleagă pe Medvedev, devenit premier.