BNR nu trebuie (şi nici nu poate) să mulţumească pe toată lumea

Deocamdată, să constatăm doar că cimentarea unei asemenea percepţii nu doar false, ci de-a dreptul periculoase, este cu atât mai facilă cu cât se bazează pe exploatarea lipsei de educaţie financiară a multor cetăţeni şi a emoţiei produse de un factor extern, aprecierea francului elveţian.

Banca Naţională a României nu are ce căuta în contractele dintre terţi, indiferent de natura acestora sau, în cazul de faţă, în contractele dintre bănci şi clienţii lor. O asemenea interferenţă ar fi nu doar ilegală, îndreptăţind oricare dintre părţi să o atace în instanţă cu şanse maxime de succes, dar şi de nedorit din punct de vedere economic. Pentru că ar distruge piaţa. Ar limita libertăţi câştigate, la urma urmei, fără exagerare ar submina democraţia. Şi oricât ar părea de ciudat pentru fanii înrăiţi ai învinovăţirii băncilor în chestiunea punctuală a creditelor, aceste instituţii nu desfăşoară activităţi caritabile, ci un business prin care urmăresc profitul. În general, ele sunt iubite când acordă împrumutul şi urâte când acesta trebuie rambursat.

Din punct de vedere sentimental cam la fel stau lucrurile şi în cazul băncii centrale. Atunci când a acţionat pentru temperarea creditării în valută în general, nu doar în cazul particular al împrumuturilor în franci, BNR a fost atacată cu furie proletară atât de presă, cât şi de bănci. Când le-a relaxat, a fost aplaudată. Astăzi este asaltată cu acuze venite în multe cazuri de la aceleaşi persoane, fix pentru că, la vremea respectivă, nu a interzis cu desăvârşire creditul în valută sau în franci. Realitatea este însă că, niciodată şi în nici un context, BNR nu poate avea o politică de natură să mulţumească pe toată lumea. Un asemenea scenariu este exclus din foarte multe cauze, dar argumentul primordial stă scris în statutul băncii centrale, unde stau consemnate obiectivul instituţiei de a păstra stabilitatea preţurilor şi atribuţia de a veghea asupra stabilităţii financiare.

Cu toate instrumentele care-i stau la dispoziţie. Măsurile luate în acest scop însă, în răstimpuri, se pot dovedi în deplină contradicţie cu interesele unei părţi a societăţii, cu ambiţiile politice, cu lăcomia avocaţilor şi aşa mai departe. Când acestea se mai suprapun şi peste ciclurile electorale, e jale… De exemplu, o scădere a dobânzii de politică monetară, justificată de o tendinţă similară în evoluţia prognozată a inflaţiei, poate conduce la o încurajare a creditării. Poate pe unii asta-i bucură, dar pentru cei cu depozite nu-i chiar cea mai bună veste. Şi nu este deloc exclus ca peste, să zicem, 3-4 ani, pe modelul de astăzi, băncii centrale să i se reproşeze ca a scăzut dobânda. Contextul e foarte important.

Aşa stând lucrurile, să revenim la chestiunea supravegherii bancare, care ar duce, pe cale de consecinţă, la responsabilizarea BNR pentru că la un moment dat s-au dat credite, cursul monedei în care s-au dat a crescut, ratele sunt mai mari, deci să facă BNR ceva, că altfel este avocatul băncilor. În mod normal unei asemenea aberaţii nu ar fi necesar să i se răspundă. Când însă ea capătă proporţii şi este validată cu ghilimelele de rigoare de o parte a politicului, consecinţele pot fi grave. Întrucât subiectul e foarte vast, deocamdată să spunem doar atât : din perspectiva atribuţiilor BNR supravegherea bancară pentru asigurarea stabilităţii financiare vizează sistemul bancar ca întreg, procesul de intermediere financiară ăn general, creditarea dar şi, mai ales, economisirea, şi NU procesele între clienţi şi bănci.

Tot ceea ce poate să facă în astfel de cazuri este să-şi pună la dispoziţie consultanţa calificată pentru a evita ca soluţii nerealiste să pună în pericol stabilitatea financiară şi asta şi face. Din păcate, dacă se analizează la rece tipurile de reacţie venite până acum din piaţă, dar şi din partea factorului politic, se iau şi se scutură bine , nu rămâne decât un atac nefondat la rolul, reputaţia şi independenţa instituţiei băncii centrale. Câteodată, aceste atacuri capătă forma unor adevărate diversiuni urmate de manipulări ordinare în scopul deservirii intereselor unei minorităţi, interese total străine celor afectaţi cu adevărat de aprecierea francului elveţian. Culmea este că, de exemplu, mie, în faţa unor asemenea atacuri grosolane la adresa, pâna la urma urmei, a bunului simţ economic comun, mi se cere să port mănuşi de mătase japoneză, să nu rănesc naturelul simţitor al nimănui…

BNR însă nu trebuie şi nici nu poate să mulţumească pe toată lumea. De aceea, în înţelepciunea lui, legiuitorul a stipulat în legea 312 din 28 iunie 2004:” În îndeplinirea atribuţiilor, Banca Naţională a României şi membrii organelor sale de conducere nu vor solicita sau primi instrucţiuni de la autorităţile publice sau de la orice altă instituţie sau autoritate.”

Daniel Oanţă este expert în comunicare la Banca Naţională a României