Metalurgia românească riscă să își continue prăbușirea fără investiţii şi măsuri de sprijin – analiză Energy Policy Group (EPG)

Adaugă-ne ca sursă preferată

„Industria metalurgică din România se confruntă cu trei provocări majore care îi afectează competitivitatea şi capacitatea de transformare: costurile ridicate ale energiei electrice pentru industriile energointensive; accesul limitat la finanţare pentru investiţiile necesare modernizării şi transformării tehnologice; lipsa unor mecanisme de piaţă care să recompenseze producţia locală cu emisii reduse de carbon. Aceste vulnerabilităţi se reflectă diferit în funcţie de sector şi de fiecare jucător din piaţă”, se arată în documentul EPG realizat de Izabela Manea şi Sabina Ghiţă, scrie Agerpres.

În cazul aluminiului, ALRO Slatina este principalul producător primar din România şi cel mai mare consumator industrial de energie electrică. În ciuda provocărilor din ultimii ani, compania a raportat o creştere a producţiei primare de 5% faţă de anul anterior, datorită creşterii cererii din partea industriilor de apărare şi aerospaţială. Este un semnal pozitiv, însă costul ridicat al energiei rămâne un factor cu impact major asupra competitivităţii sectorului, potrivit EPG.

Situaţia este mai dificilă în producţia de oţel primar, unde Liberty Galaţi, singurul producător rămas la nivel naţional, a intrat în insolvenţă în 2025 din cauza acumulării de datorii, iar combinatul şi platforma industrială se află în proces de licitaţie. După două runde consecutive de licitaţie internaţională fără oferte, viitorul combinatului rămâne incert, susţin autoarele.

Pe de altă parte, producătorii de oţel secundar au reuşit să evolueze în ultimii ani, prin investiţii în retehnologizare sau în producţia de energie regenerabilă. „Acest progres este evidenţiat şi în CEE Metals Transition Tracker, care oferă o imagine asupra gradului de transformare a facilităţilor din Polonia, Bulgaria şi România. Principalele companii în această ramură sunt ArcelorMittal (Hunedoara), Tenaris Silcotub (Călăraşi), care a cumpărat de curând Artrom Steel Tubes (Reşiţa), şi AFV Beltrame Group, care deţine combinatele siderurgice Donalam Târgovişte şi Călăraşi”, se arată în document.

Recent, combinatul Oţelul Roşu, aflat în faliment de mai mulţi ani, a fost achiziţionat de UMB Group, care promite un plan de modernizare şi decarbonizare al facilităţii. Preţul ridicat al energiei electrice şi accesul la fier vechi rămân însă provocări presante care pun presiune pe sector.

În industria cuprului, principala problemă este lipsa infrastructurii pentru prelucrarea materiei prime. Deşi România are rezerve considerabile de cupru administrate de compania de stat Cupru Min, minereul sau concentratul este trimis pentru prelucrare în ţări din afara Europei, inclusiv China, pentru a fi prelucrat. Astfel, România exportă materie primă şi importă cupru procesat.

Potrivit analizei EPG, industria metalurgică se află, în prezent, la intersecţia a trei obiective ale Uniunii Europene: autonomie strategică, securitate energetică şi atingerea ţintelor de decarbonizare. Pentru România şi Europa Centrală şi de Est, contextul actual oferă o oportunitate fără precedent.

„România are resursele necesare pentru a susţine transformarea producţiei metalurgice. Ceea ce lipseşte este o strategie industrială care să reglementeze nevoile industriei astfel încât să devină competitivă, să prioritizeze dezvoltarea infrastructurii pentru decarbonizare, să faciliteze accesul prioritar la energie electrică la preţuri competitive şi să valorifice mai eficient fondurile publice, precum şi achiziţiile publice ecologice”, relevă analiza citată.

Un prim pas îl reprezintă înţelegerea capacităţilor şi nevoilor industriale existente. În acest sens, instrumentele de monitorizare, precum cel menţionat anterior (CEE Metals Transition Tracker), pot oferi autorităţilor şi companiilor o imagine asupra situaţiei actuale, permiţându-le să mobilizeze fondurile necesare pentru industriile viitorului, susţin autorii.

„Contextul actual oferă României o oportunitate fără precedent de a susţine transformarea producţiei metalurgice şi de a contribui la obiectivele Uniunii Europene privind autonomia strategică, securitatea energetică şi atingerea ţintelor de decarbonizare. Ceea ce lipseşte este o strategie industrială care să reglementeze nevoile industriei astfel încât să devină competitivă, să prioritizeze dezvoltarea infrastructurii pentru decarbonizare, să faciliteze accesul prioritar la energie electrică la preţuri competitive şi să valorifice mai eficient fondurile publice şi achiziţiile publice ecologice. Înţelegerea capacităţilor şi nevoilor industriale existente este un prim pas pentru a mobiliza fondurile necesare pentru industriile viitorului”, concluzionează Izabela Manea.