1EUR = 4.7791 RON | Bucureşti 8 º

Companii

Averea ruşilor în România

Războiul din Ucraina a condus la o încordare fără precedent a relaţiilor dintre Occident şi Rusia, de la căderea comunismului încoace. Dincolo de sancţiunile economice, Vestul îşi sporeşte prezenţa militară în Estul Europei, inclusiv în România. În acest context fierbinte, ECONOMICA.NET vă arată, în detaliu, cât de prezentă este Rusia în economia românească

07 sep, 2014 | | ECONOMICA.net

Când vorbeşti despre relaţiile economice ale României cu Rusia, primul lucru care îţi vine în minte este gazul. Chiar dacă România este într-o poziţie favorabilă comparativ cu alte state din Europa, totuşi, producţia internă este în continuare insuficientă pentru a-şi asigura consumul şi depinde încă de Gazprom, un instrument politic al Kremlinului, nu doar un furnizor de gaze. Totuşi, pentru Rusia, România nu este doar un consumator de gaze, iar capitalul de la răsărit a fost investit mai ales în industrie. Iată ce afaceri au ruşii în România

Gazul

Anii trecuţi, în perioada de boom, România importa cam o treime din consumul său de gaz (12 miliarde mc-an producţie internă, 18 miliarde consum, grosier). Acum, s-a ajuns ca importurile să mai reprezinte sub 5% din consum, în special din cauza restrângerii activităţii industriale. Chiar şi anii trecuţi, România a fost într-o situaţie mai bună din punct de vedere al dependenţei, dar asta s-a tradus în preţuri de import ceva mai mari: cumperi mai puţin, plăteşti mai mult, pe lângă componenta puternic politică a preţului la gazul rusesc. Puteţi vedea aici şi aici cât gaz livrează Gazătom statelor europene şi la ce preţ.

Cea mai mare parte a consumatorilor români nu primesc însă gazul direct de la Gazprom, ci prin intermediari, firme agreate de Gazprom. Acum sunt două: IMEX Oil şi WIEE, ambele ruseşti acum, după ce Gazprom a cumpărat de la BASF participaţia la Wintershall, care era actionar la WIEE.

Dincolo de importuri, România mai deţine un activ important pentru ruşi: conducta Isaccea-Negru Vodă, prin care Federeţia Rusă tranzitează gaze naturale pe teritoriul României de 37 de ani, pentru a le livra Bulgariei, Greciei şi Turciei. Deocamdată, Gazprom, care a finanţat partial extinderea capacităţii conductei, are exclusivitate în folosirea conductei, pe baza mai multor acorduri încheiate între România şi Rusia, înainte de intrarea noastră în UE, iar Bruxelles-ul presează Bucureştiul să spargă monopolul ruşilor. România primeşte cam 60 de milioane de euro pe an, taxe de tranzit, pe baza tarifelor agreate cu Gazprom cu ani în urmă.

Aluminiul

După o privatizare destul de controversată, care a avut loc în timpul guvernării PSD din perioada 2000-2004 (statul a primit doar 11 milioane de dolari din cedarea controlului la una dintre cele mai profitabile companii, după ce a viitorul proprietar a tot cumpărat pachete minoritare de pe piaţa de capital) Alro Slatina, cel mai mare producător de aluminiu din sud-estul Europei (peste 500.000 de tone de aluminiu pe an) este deţinut de un rus: Vitali Matsiski, proprietarul holdingului Vimetco. Matsitski este de fapt proprietar nu peste o singură fabrică, ci peste un întreg lanţ: producţie de alumină la Tulcea, producţie de aluminiu la Slatina şi fabrică de procesare a aluminiului, tot la Slatina (fosta Alprom).

Alro este cel mai mare consumator de energie electrică din România, iar contractele pe termen lung cu Hidroelectrica, în care au fost implicate nume sonore de pe scena politică, au fost şi ele destul de controversate. Alro este una dintre cele mai mari unităţi industriale din România (peste 3.000 de angajaţi) iar Matsiski a făcut profituri bune aici-circa 2 miliarde de lei în 10 ani de după privatizare, cu preţul unor investiţii pe măsură. În ultimul timp, relaţiile lui cu statul român au fost destul de tensionate, din cauza costurilor mari cu certificatele verzi pe care compania trebuie să le suporte a de an: ruşii au ameninţat chiar că se retrag din România. Situaţia s-a mai calmat după ce, în acest an, Guvernul a emis un act normativ prin care consumatorii industriali sunt scutiţi de plata a până la 95% din certificatele verzi. Actul mai are nevoie de avizul Comisiei Europene.

De reţinut că Matsitski mai controlează, prin Conef, şi IMEX Oil, prin care România importă gazele de la Gazprom, cum am explicat mai sus.

De fapt, interesul ruşilor pentru sectorul aluminiului a fost mult mai vechi. Prima societate din sector care a fost vândută a fost producatorul de alumină Alor Oradea. A fost cumparată, la valoare de lichidare, de Russki Aluminium, în 1998. Paravanul sub care Russki (detinută atunci de celebrii oligarhi Roman Abramovich şi Oleg Deripaska) a administrat societatea de la Oradea s-a numit Cemtrade. Firmă de care n-ar fi fost strain însusi celebrul Constantin Iavorski, fostul ministru moldovean care avea exclusivitate la importurile de combustibil derulate de statul roman. Toata productia de la Cemtrade Oradea mergea, firesc, la Russki Aluminium. Până în 2001, când ruşii au închis fabrica, pe motiv că nu mai era profitabilă. Anterior, ei au incercat un fel de şantaj cu statul - au cerut preţ preferenţial pentru energia livrată de Termoelectrica, spunând că, dacă nu-l obţin, trimit acasa cei 700 de angajaţi. Nu l-au obţinut şi singura fabrică de alumină care folosea bauxita autohtonă a fost inchisă.

Petrolul

În 1998, Lukoil punea pe masa Guvernului de la Bucureşti 53 de milioane de dolari pentru cumpărarea rafinăriei Petrotel Ploieşti (fosta Teleajen). O dublă premieră: a fost singura privatizare a unei rafinării româneşti care n-a avut parte de controverse şi scandaluri şi a fost prima data când ruşii n-au folosit o firmă-paravan la achiziţie. După mai multe investiţii, Lukoil a crescut capacitatea de rafinare până la 2,5 milioane de tone pe an, a dezvoltat şi o reţea proprie de distribuţie de carburanţi, care numara astăzi peste 300 de staţii şi este implicată şi în proiecte din sectorul energiei regenerabile. Lukoil mai deţine şi concesiunea pentru două perimetre petroliere din Marea Neagră.

Totuşi, viitorul nu sună bine pentru activele Lukoil în România. Ruşii au anunţat că vor investi 1,2 miliarde de dolari pentru upgradarea rafinăriei de la Burgas, din Bulgaria,oricum mult mai mare decât unitatea din România şi care va ajunge la o capacitate de 12 milioane de tone, cât a tuturor celor trei mari rafinării din România la un loc.

Puteţi citi mai mai multe aici despre viitorul incert al rafinăriei Petrotel, care nu a făcut niciodată profit, de când au cumpărat-o ruşii.

RAFO Oneşti. După două privatizări eşuate cu oameni de afaceri români (întâi celebrul Corneliu Iacobov şi apoi Marian Iancu), după ştergeri repetate de datorii, rafinăria din Moldova, a ajuns în mâinile ruşilor, în anul 2009. Rafo a fost cumpărată, de Petrochemical Holding - proprietatea fostului oligarh rus Iakov Goldovskiy care a deţinut colosul petrochimic Sibur până la venirea la putere a lui Vladimir Putin. Ulterior, Goldovskiy a fost arestat pentru şapte luni, după care a fost eliberat, a părăsit Rusia şi a înfiinţat Petrochemical Holding în Austria, companie aflată printre primele din Europa la producerea de PET. Deşi noul patron a promis reluarea activităţii (RAFO este oprită încă din 2008), acest lucru nu s-a întâmplat nici până azi. Iar rafinăria de 3,5 milioane de tone, construită în 1956 pentru a prelucra ţiţei cu conţinut redus de sulf se îndreaptă sigur spre groapa de fier vechi: chiar în această lună, ruşii vor decide în AGA dizolvarea societăţii şi diminuarea de 10 ori a capitalului social.

Gazprom Neft. În ultimii ani, divizia petrolieră a gigantului gazelor este din ce în ce mai prezentă în zona noastră, după ce a cumpărat NIS, compania petrolieră naţională din Serbia. În România, Gazprom Neft este prezentă de doi ani, după ce a cumpărat primele benzinării. Lanţul de staţii de benzinării se tot extinde, obiectivul realist fiind 25 de staţii de distribuţie, în 2015. Ca şi Lukoil, şi Gazprom este interesată de resursele României: are concesionate patru perimetre petroliere, în vestul ţării.

Siderurgia

Primul pas facut de ruşi în Romania în sectorul siderurgic a fost achiziţionarea producatorului de tevi Artrom Slatina. La valoare de lichidare, cumpărând datoria pe care firma o avea la stat, pentru că, la acea oră, societatea avea o situaţie deplorabilă. După ce s-a ridicat "cortina", s-a aflat că în spatele companiei germane Sinara Handel, cea care a cumpărat acţiunile de la stat, este de fapt grupul siderurgic rus TMK. Ulterior, TMK şi-a sporit prezenţa în România: după câţiva ani,a cumpărat acţiunile celebrului Combinat Siderurgic Resiţa. Cu un euro şi fără datorii, după privatizarea eşuată cu americanii de la Noble Ventures, una dintre cele mai discutate privatizări din România anilor 2000. Ambele unităţi industrial funcţionează.

O istorie ceva mai complicată a avut-o grupul siderurgic Mechel. Grupul rus, controlat de miliardarul Igor Ziuzin, a cumpărat în România cinci unităţi de producţie: fostul Combinat de Oţeluri Speciale (COS) Târgovişte, fostul combinat siderurgic de la Oţelu Roşu, fosta Industria Sârmei Câmpia Turzii şi uzinele siderurgice de la Buzău (Ductil Steel) şi Brăila (Laminorul).

În toamna lui 2012, Mechel a şocat România când a anunţat că suspendă activitatea tuturor combinatelor din ţară, care, în anul anterior, avuseseră afaceri cumulate de peste 800 de milioane de euro şi aveau, împreună, 4.000 de angajaţi. Cauza opririi activităţii: cererea tot mai mică de produse siderurgice prelucrate. Ulterior, toate activele Mechel au fost vândute unei firme controlate de doi cetăţeni ruşi, numită Nikarom, pentru doar 52 de euro. Combinatele au intrat în insolvenţă dar, ulterior, şi-au reluat, rând pe rând activitatea.

CELE MAI NOI ȘTIRI

CELE MAI NOI ȘTIRI

OPINII ECONOMICA.NET

NOOBZ.RO

NSTRAVEL.RO

CAPITAL.RO