Cât au costat facturile mici ale românilor. Miliardele folosite la plafonarea preţurilor la energie – analiză AEI

„Criza energetică declanşată în Europa deschisă cu 2021 a împins România într-o situaţie fără precedent: preţurile la electricitate şi gaze au crescut accelerat, situaţie care risca să se transforme într-o povară greu de suportat pentru milioane de gospodării şi pentru o mare parte a economiei. Pentru a evita un şoc social şi economic, statul a decis introducerea unei scheme de plafonare, prin care consumatorii plăteau un preţ limitat, iar diferenţa faţă de preţul real din piaţă era acoperită din buget. Efectul plafonării a permis populaţiei să rămână la un nivel gestionabil, într-o perioadă în care preţurile din pieţele europene ajunseseră la maxime istorice”, se arată în analiza citată de Agerpres.

De asemenea, plafonarea a contribuit la menţinerea funcţionării unităţilor medicale, a şcolilor, a serviciilor publice şi a afacerilor mici şi mijlocii, care altfel s-ar fi putut confrunta cu întreruperi, închideri sau concedieri, menţionează sursa citată.

„Conform datelor cumulate până în 2025, costul total al acestor intervenţii se ridică la aproximativ 30 de miliarde de lei. Dintre acestea, circa 18 miliarde de lei au fost folosite pentru a acoperi energia electrică , în timp ce aproximativ 12 miliarde de lei au mers către gazele naturale. În total, schema sa aplicat timp de mai bine de trei ani şi a acoperit atât consumatorii casnici, cât şi o parte importantă a mediului economic.”, precizează AEI.

Pe de altă parte, statul mai are restanţe către furnizori de 6 miliarde lei, conform Ministerului Energiei, sau 8,3 miliarde lei restanţe, în noiembrie 2025, conform Federaţiei Asociaţiilor Companiilor de Utilităţi din Energie (ACUE).

„Avantajul pe termen scurt al plafonării a fost că a calmat populaţia într-un moment în care preţurile explodau şi a evitat un şoc social (restanţe la facturi, debranşări masive, falimente de IMM-uri). Dezavantajele mari pe termen mediu-lung au determinat distorsiuni de piaţă, preţul la consumator nu mai reflecta realitatea, dând un semnal economic fals că „energia e ieftină”, deşi nu era. De asemenea a condus la blocarea banilor în subvenţii şi nu în investiţii, dar a creat restanţe şi risc mare pentru furnizori (furnizorii au finanţat de fapt schema de plafonare din banii lor, aşteptând ani întregi să-şi recupereze diferenţa de stat şi astfel generând probleme de cashflow, dar şi costuri suplimentare cu credite, costuri care sunt recuperate de la clienţi după eliminarea plafonării şi determină preţuri mari”, se arată în document.

În paralel, în timpul perioadei de plafonare, statul a încasat 67-80 miliarde lei din taxe, conform Asociaţiei Furnizorilor de Energie din România (AFEER), dividende şi diverse impozite suplimentare generate de scumpirea energiei, „adică de peste două ori cât a plătit pe compensări”.

„În final, povestea plafonării energiei în România este povestea unei balanţe: pe un taler, liniştea oamenilor în faţa unor facturi imposibile; pe celălalt, efortul financiar colectiv. Schema de plafonare nu a lăsat întunericul să intre în case şi nu a lăsat frigul să coboare în camere – dar a lăsat în urmă o datorie comună, plătită nu la întrerupător, ci prin bugetul ţării”, susţin reprezentanţii AEI.

Totodată, resursele financiare alocate pentru plafonare au provenit din taxe aplicate companiilor din energie.

„Economiştii atrag atenţia că sume similare ar fi putut fi direcţionate către modernizarea sistemului energetic sau dezvoltarea capacităţilor de producţie care ar fi dus la preţuri mai mici în mod structural. În plus, o parte din sumele destinate furnizorilor sunt încă în curs de achitare, ceea ce prelungeşte impactul bugetar al schemei. Cu aceşti bani 36 miliarde lei (7,2 miliarde euro) se puteau construi circa 9.000 MW în panouri solare, 7.200 MW în centrale pe gaze, 4.000 MW eolian, ceea ce ar fi redus preţurile structurale şi dependenţa de importuri. Plafonarea rămâne una dintre cele mai ample intervenţii publice din ultimul deceniu: o măsură care a protejat consumatorii şi a amortizat efectele crizei, dar care a venit la un cost semnificativ pentru finanţele statului”, se menţionează în analiză.

Potrivit AEI, dezbaterea este legată de perioada de aplicare a acestei scheme.

„Analizând pentru perioada 2020 – 2025, evoluţia preţului mediu achitat efectiv de clienţi urmare a plafonării conform datelor ANRE şi previziunile preţului mediu al energiei electrice care s-ar fi format pe o piaţă liberă, dacă nu se aplica plafonarea preţului (estimare AEI) şi estimările de preţ pentru cele două scenarii pentru următorii 4 ani se poate constata următoarele: în perioada 2021 – Semestru 1 2025 oamenii au plătit un preţ mediu mai mic cu 33% faţă de preţul mediu estimat că ar fi existat pe o piaţă liberă; în Semestrul II 2025 oamenii vor plătit un preţ mai mare cu 28% faţă de preţul estimat că ar fi existat pe piaţa liberă; în perioada 2026 – 2029 estimăm că oamenii vor plătit un preţ mai mare cu 32% faţă de preţul maxim din această perioadă”, menţionează sursa citată.

Pe baza ipotezelor şi estimărilor utilizate, analiza evidenţiază că avantajele financiare obţinute de consumatori în perioada 2021-2025 ca efect al plafonării preţului energiei electrice sunt contrabalansate – şi potenţial depăşite – de nivelurile superioare ale preţurilor anticipate pentru intervalul 2026-2029, în raport cu scenariul referenţial al pieţei libere.

„Această constatare sugerează că măsura a generat un beneficiu tranzitoriu, dar a indus totodată o redistribuire temporală a costurilor, cu externalităţi negative asupra funcţionării pieţei, a semnalelor investiţionale şi a comportamentului consumatorilor. Din perspectivă macroeconomică şi instituţională, rezultatele indică limitări semnificative în capacitatea intervenţiilor administrative asupra preţurilor de a produce rezultate sustenabile pe termen lung fără efecte compensatorii ulterioare”, se mai precizează în document.

Totodată, implicaţiile asupra stabilităţii bugetelor gospodăriilor şi asupra eficienţei pieţei energetice relevă necesitatea unor instrumente de politică publică structurale, predictibile şi orientate către corectarea cauzelor fundamentale, nu doar către atenuarea temporară a efectelor. În acest cadru, evaluarea finală conturează un bilanţ net nefavorabil pentru consumatori şi pune în discuţie oportunitatea continuării sau replicării unor astfel de măsuri în absenţa reformelor sistemice, menţionează sursa citată.