Ce trebuie să învețe România din criza energetică a Suediei

Aceasta este, probabil, ideea centrală pe care România ar trebui să o rețină din experiența Suediei.

Articolul pornește de la o situație aparent paradoxală. La sfârșitul anilor 1990, Suedia avea un sistem electric aproape ideal din perspectiva autorului: era 100% lipsit de combustibili fosili, fiabil și eficient economic. Hidrocentralele mari se aflau în nord, iar centralele nucleare erau concentrate în sud, unde locuia cea mai mare parte a populației. Prin urmare, energia era produsă relativ aproape de consumatori.

Ulterior, însă, șase dintre cele douăsprezece reactoare nucleare au fost închise, centrala pe gaz Öresund din Malmö a fost vândută, iar sistemul suedez a fost integrat mai profund în piața europeană. Potrivit articolului, această combinație a redus capacitatea de producție disponibilă în sudul țării exact acolo unde se concentra consumul.

1. Prima lecție: „surplusul de energie” nu este suficient

Una dintre cele mai importante observații ale textului este diferența dintre energia produsă anual și puterea disponibilă atunci când sistemul are nevoie de ea.

Henrekson critică afirmația potrivit căreia Suedia avea un surplus de electricitate deoarece producția anuală depășea consumul anual. Explicația sa este simplă: electricitatea trebuie produsă și consumată simultan, într-un echilibru permanent. Un surplus contabilizat la nivel anual nu garantează că există suficientă putere într-o anumită seară de iarnă sau într-o perioadă fără vânt.

Această distincție este extrem de importantă pentru România.

România nu ar trebui să se întrebe numai:

„Câți TWh producem într-un an?”

Ar trebui să se întrebe și:

„Câți MW putem livra sigur într-o zi foarte rece, la ora 19:00, când producția solară este zero, vântul poate fi slab, iar consumul este foarte ridicat?”
Aceasta este o problemă fundamental diferită.

Conform datelor preliminare pentru 2025, România a produs aproximativ 49,5 TWh de energie electrică netă, în timp ce consumul intern net s-a ridicat la circa 53,2 TWh, ceea ce a menținut țara în poziția de importator net de energie electrică. În structura producției, hidroenergia a avut o pondere de aproximativ 24-25%, energia nucleară de 20-21%, iar centralele pe combustibili fosili de circa 32-34%.

Așadar, lecția suedeză nu trebuie tradusă prin „România nu trebuie să construiască regenerabile”. Lecția este mai degrabă:

România nu trebuie să confunde energia anuală cu securitatea energetică.

2. A doua lecție: contează unde este produsă energia

Un alt element esențial din cazul suedez este geografia energiei.

Suedia avea hidrocentralele în nord și centralele nucleare în sud. Problema a apărut atunci când producția sigură din sud a fost redusă, în timp ce producția din nord nu putea compensa complet această pierdere. Articolul subliniază că problema nu era pur și simplu lipsa cablurilor, ci faptul că sistemul din sud avea nevoie de producție disponibilă și neintermitentă.

Pentru România, aceasta este o lecție extraordinar de importantă.

Nu este suficient să construim mii de MW într-o anumită regiune și apoi să presupunem că rețeaua va rezolva automat problema.

O centrală fotovoltaică din Dobrogea, de exemplu, poate produce enorm într-o zi însorită, dar această energie trebuie transportată către consumatori. Iar într-o seară de iarnă, centrala respectivă poate să nu producă aproape nimic.

De aceea, rețeaua de transport trebuie să fie planificată împreună cu producția, nu după ce centralele au fost deja construite.

România se află deja într-un proces de modernizare a rețelei. Transelectrica spune că planul său pe următorii zece ani include investiții majore pentru securitate energetică, digitalizare, rețele inteligente, integrarea regenerabilelor și extinderea interconexiunilor.

Aici România trebuie să fie foarte atentă: fiecare MW nou de regenerabile trebuie să vină cu întrebarea „cum îl transportăm și cum îl echilibrăm?”

3. A treia lecție: regenerabilele sunt valoroase, dar nu trebuie tratate ca singura piesă a sistemului

Textul suedez este foarte critic față de dependența excesivă de eolian și solar. Autorul argumentează că aceste surse sunt intermitente și că, atunci când nu există vânt sau soare, sistemul are nevoie de capacități care pot produce electricitate la comandă.

Este important însă să nu transformăm această observație într-o concluzie simplistă de tipul:

„Energia eoliană și solară sunt rele.”

Nu aceasta este lecția utilă pentru România.

Lecția este că un sistem electric sănătos are nevoie de complementaritate.

România are câteva avantaje pe care trebuie să le folosească împreună:

• hidroenergie;
• energie nucleară;
• gaze naturale;
• energie eoliană;
• energie solară;
• interconexiuni regionale;
• stocare;
• consum flexibil;
• rețele moderne.

Potrivit datelor preliminare ale Transelectrica, în 2025 România a produs aproximativ 10,1 TWh de energie nucleară, 12,2 TWh de energie hidro, 9,2 TWh din surse regenerabile (eolian, fotovoltaic și biomasă) și circa 16 TWh în centrale termoelectrice.

Această diversitate este un avantaj.

România ar trebui să o păstreze, nu să o sacrifice pentru o singură tehnologie.

4. A patra lecție: energia nucleară este importantă tocmai pentru că oferă stabilitate

În articol, Henrekson consideră că închiderea reactoarelor nucleare suedeze a contribuit la vulnerabilitatea sistemului din sud.

Pentru România, această observație este relevantă deoarece energia nucleară are deja un rol important în sistem.

Nuclearul nu trebuie privit doar ca o metodă de reducere a emisiilor. Are și o valoare strategică: furnizează energie într-un mod mult mai puțin dependent de vreme decât eolianul sau solarul.

De aceea, România ar trebui să trateze capacitatea nucleară ca pe o infrastructură strategică pe termen foarte lung.

Centrala de la Cernavodă, proiectele pentru noi capacități nucleare și menținerea în funcțiune a capacităților existente trebuie analizate nu doar prin prisma rentabilității comerciale imediate, ci și prin prisma securității energetice.

Chiar strategia energetică a României a identificat energia nucleară drept o opțiune strategică pentru securitatea energetică și reducerea emisiilor.

5. A cincea lecție: gazul nu trebuie demonizat înainte de a exista alternativa tehnică

Articolul suedez avertizează asupra unui mecanism foarte interesant: dacă energia nucleară este eliminată, iar sistemul este dominat de surse intermitente, apare necesitatea unor capacități de rezervă. Autorul susține că, în lipsa hidroenergiei suplimentare și a altor surse disponibile la comandă, această rezervă poate ajunge să fie asigurată de combustibili fosili.

Pentru România, aceasta înseamnă că trebuie să existe o discuție serioasă despre rolul gazului natural în tranziția energetică.

România are resurse de gaze și dezvoltă proiecte importante în Marea Neagră. Gazul poate avea rolul de capacitate de echilibrare, nu neapărat de sursă dominantă de energie.

Problema este să nu construim un sistem în care eliminăm capacitățile stabile înainte ca alternativele să fie pregătite.

Cu alte cuvinte:

mai întâi construiești înlocuitorul, apoi închizi capacitatea veche.

Aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care România le poate extrage din experiența altor state europene.

6. A șasea lecție: România trebuie să fie foarte atentă la „mega-proiectele verzi”

Poate cea mai controversată parte a articolului este critica adresată proiectelor industriale gigantice din nordul Suediei.

Henrekson descrie planurile pentru H2 Green Steel, LKAB, SSAB, Northvolt și alte proiecte industriale care urmau să consume cantități uriașe de electricitate. Numai unele dintre proiectele menționate ajungeau la zeci de TWh anual.

Autorul pune întrebarea fundamentală:

Dacă avem un anumit volum de electricitate ieftină, este înțelept să îl alocăm imediat unor proiecte industriale extrem de energointensive?

România trebuie să-și pună exact această întrebare.

Dacă începem să atragem simultan centre de date, fabrici de baterii, producție de hidrogen, industrie siderurgică electrificată și alte activități cu consum enorm, trebuie calculat înainte:

• câtă energie vor consuma;
• în ce ore;
• în ce regiuni;
• câtă putere suplimentară este necesară;
• ce capacități de rezervă sunt necesare;
• cât trebuie extinsă rețeaua;
• cine plătește infrastructura;
• ce se întâmplă dacă proiectul industrial eșuează;
• ce se întâmplă cu prețul energiei pentru consumatorii existenți.

Articolul suedez avertizează exact asupra riscului ca industria nouă să „mănânce” surplusul care, în realitate, nu era atât de mare pe cât părea.

7. A șaptea lecție: investițiile trebuie judecate și prin costul de oportunitate

Un proiect poate fi „verde”, poate primi finanțare europeană și poate crea o poveste politică foarte atractivă, dar asta nu înseamnă automat că este o investiție bună.

Henrekson critică proiectul LKAB tocmai din acest punct de vedere. El descrie o investiție de peste 400 de miliarde de coroane suedeze și atrage atenția asupra riscului ca o companie de stat să direcționeze profituri foarte mari către un proiect cu risc ridicat.

Aceasta este o lecție importantă pentru România:

subvenția nu transformă un proiect prost într-un proiect bun.

Un proiect trebuie să fie evaluat după costul total pentru economie.

De exemplu, dacă statul construiește o capacitate de producție pentru o industrie nouă, trebuie contabilizate nu doar investiția fabricii, ci și:

• centralele electrice suplimentare;
• liniile electrice;
• stațiile de transformare;
• drumurile;
• apă;
• infrastructura locală;
• locuințele pentru angajați;
• școlile;
• spitalele;
• eventualele subvenții;
• costul energiei;
• costul capacităților de rezervă.

Altfel, putem ajunge să numim „investiție privată” ceva pentru care o mare parte din infrastructura reală este suportată de contribuabil.

8. A opta lecție: nu trebuie să construim industria înaintea energiei

Aceasta este probabil formula cea mai simplă pe care România ar putea să o păstreze din întregul articol.

Energia trebuie să preceadă electrificarea masivă a economiei.

Dacă România vrea să atragă industrie energointensivă, trebuie mai întâi să demonstreze că poate oferi energie:

• 1. suficientă;
• 2. stabilă;
• 3. predictibilă;
• 4. competitivă;
• 5. disponibilă pe termen lung.

Altfel, există riscul ca România să atragă fabrici pe baza promisiunii unor prețuri mici, iar după construirea lor să descopere că energia suplimentară este mult mai scumpă decât fusese estimată.

În acest sens, exemplul suedez este un avertisment foarte bun.

9. A noua lecție: nu trebuie să închidem capacități stabile doar pentru că apar capacități noi pe hârtie

Una dintre greșelile cele mai periculoase într-un sistem energetic este să presupui că MW instalați = MW disponibili.

O capacitate solară de 1.000 MW nu este echivalentă, din punctul de vedere al securității sistemului, cu o capacitate nucleară sau hidro de 1.000 MW disponibilă atunci când sistemul are nevoie de ea.

Acest lucru nu înseamnă că solarul nu este valoros. Înseamnă că sistemul trebuie să țină cont de caracteristicile fiecărei tehnologii.

De aceea, înainte de a închide o centrală importantă, România ar trebui să răspundă la o întrebare foarte concretă:

„Ce va asigura acea energie și acea putere într-o zi fără soare, fără vânt și cu consum foarte mare?”

Dacă răspunsul este „importurile”, atunci trebuie calculat ce se întâmplă dacă și țările vecine au aceeași problemă.

10. A zecea lecție: interconectarea europeană este un avantaj, dar nu trebuie să devină o scuză

Suedia este conectată la piața europeană de energie, iar România este și ea parte din piața europeană interconectată.

Interconexiunile sunt extrem de importante. Ele permit exportul surplusului și importul atunci când producția internă este insuficientă.

Dar experiența suedeză arată că nu poți construi întreaga securitate energetică pe presupunerea că energia va veni întotdeauna din altă parte.

Într-o criză regională, vecinii pot avea exact aceeași problemă.

România trebuie să folosească interconexiunile ca plasă de siguranță și instrument economic, nu ca substitut pentru capacitatea internă.

11. A unsprezecea lecție: hidroenergia trebuie protejată

România are un avantaj pe care multe state europene nu îl au la aceeași scară: hidroenergia.

Dar hidroenergia este vulnerabilă la secetă.

Evoluția producției hidro ilustrează presiunea exercitată asupra sistemului energetic: de la aproximativ 18,2 TWh în 2023, aceasta a scăzut la 14,2 TWh în 2024 și la circa 12,2 TWh în 2025.

Așadar, România nu trebuie să construiască un sistem care presupune că hidrocentralele vor furniza întotdeauna aceeași cantitate de energie.

Trebuie să avem mai multe straturi de siguranță:

hidro + nuclear + gaz + eolian + solar + stocare + interconexiuni.

Cu cât sursele sunt mai diverse și mai complementare, cu atât sistemul este mai rezistent.

12. A douăsprezecea lecție: stocarea va deveni din ce în ce mai importantă

Un sistem cu mult solar și eolian are nevoie de flexibilitate.

Aici apare stocarea.

România a început deja să dezvolte această componentă. Transelectrica raporta pentru 2025 o producție din sisteme de stocare cu baterii de aproximativ 184,7 GWh, în creștere puternică față de 2024.

Dar trebuie făcută o distincție importantă:

bateriile nu rezolvă orice problemă energetică.

Ele pot ajuta foarte bine la echilibrarea pe termen scurt, dar un sistem energetic național trebuie să se gândească și la perioade mai lungi de producție eoliană sau solară redusă.

De aceea, România trebuie să gândească simultan în termeni de:

• baterii;
• hidro cu acumulare;
• interconexiuni;
• centrale flexibile;
• managementul consumului;
• capacități de rezervă.

13. A treisprezecea lecție: consumul trebuie planificat, nu doar producția

O greșeală frecventă este să discutăm despre energie exclusiv din perspectiva centralelor.

Dar întrebarea este și:

Cum va arăta consumul României peste 10–20 de ani?

Dacă electrificăm transportul, încălzirea, industria, centrele de date și alte sectoare, consumul poate crește masiv.

România trebuie să evite situația în care construiește simultan o capacitate industrială enormă și presupune că energia va apărea automat.

Planificarea trebuie să fie integrată:

industrie → consum → producție → rețea → stocare → rezervă.

Nu invers.

14. Lecția politică: energia nu trebuie făcută după sloganuri

Poate cea mai profundă concluzie a articolului este că energia nu poate fi gestionată doar prin obiective politice.

„100% regenerabil”, „zero emisii”, „electrificare”, „hidrogen verde”, „independență energetică” — toate pot fi obiective legitime.

Dar niciunul dintre aceste sloganuri nu răspunde singur la întrebarea:

Ce se întâmplă într-o seară foarte rece, când consumul este maxim și producția eoliană și solară este minimă?

Sistemul energetic trebuie proiectat pornind de la această situație dificilă, nu de la cea mai frumoasă zi de vară în care bate vântul și producția solară este maximă.

15. România are un avantaj: încă poate învăța înainte de a repeta greșelile altora

Poate cea mai bună veste pentru România este că nu suntem obligați să reproducem modelul suedez.

România are încă un mix energetic relativ diversificat. În 2025, aproximativ 66% din mixul raportat de Transelectrica provenea din surse cu emisii reduse, incluzând nuclear, hidro, regenerabile, prosumatori și stocare.

În același timp, țara are proiecte de modernizare și extindere a rețelei. Transelectrica arată că investițiile în rețea urmăresc inclusiv creșterea capacității de integrare a regenerabilelor și consolidarea securității sistemului.

Prin urmare, România nu pornește de la zero.

Dar trebuie să evite o eroare fundamentală:

să creadă că tranziția energetică înseamnă doar să adauge cât mai multe centrale eoliene și solare.

Tranziția energetică înseamnă reconstruirea întregului sistem.

Concluzie: ce ar trebui să facă România?

Dacă ar fi să reducem lecția articolului suedez la câteva principii, acestea ar fi:

• 1. Să nu confunde energia anuală cu puterea disponibilă.
• 2. Să nu construiască centrale fără să construiască simultan rețeaua necesară pentru ele.
• 3. Să păstreze un nucleu puternic de producție stabilă — nuclear, hidro și capacități flexibile.
• 4. Să dezvolte eolianul și solarul, dar împreună cu stocarea și capacitățile de echilibrare.
• 5. Să nu închidă prematur capacități stabile înainte ca înlocuitorul lor să fie efectiv funcțional.
• 6. Să nu considere importurile drept garanție absolută a securității energetice.
• 7. Să calculeze costul total al fiecărui mega-proiect industrial, inclusiv infrastructura energetică necesară.
• 8. Să nu ofere energie ieftină pe hârtie unor proiecte care pot ajunge să scumpească energia pentru restul economiei.
• 9. Să protejeze hidroenergia și să țină cont de riscul secetei.
• 10. Să trateze rețeaua electrică drept infrastructură strategică națională.
• 11. Să planifice producția și consumul împreună, pe orizonturi de 10–20 de ani.
• 12. Să urmărească securitatea energetică înaintea indicatorilor politici spectaculoși.

În fond, articolul despre Suedia transmite o idee foarte simplă: poți avea resurse, centrale, energie „verde” și chiar producție anuală mai mare decât consumul și totuși să ai o problemă energetică serioasă dacă nu ai suficientă putere disponibilă exact acolo și exact atunci când ai nevoie de ea.
Aceasta este lecția pe care România ar trebui să o ia foarte în serios.

Iar datele recente arată de ce: România are deja un mix energetic diversificat, însă în 2025 importurile au crescut la aproximativ 11,1 TWh, în timp ce producția hidro a scăzut semnificativ față de anii anteriori. Acest lucru nu înseamnă că România se află în aceeași situație ca Suedia, dar reprezintă un argument solid pentru ca securitatea energetică să fie analizată în termeni de putere disponibilă, capacitate de rețea, flexibilitate și reziliență, nu doar de TWh produși anual.

În acest sens, experiența suedeză trebuie privită nu ca o rețetă care trebuie copiată, ci ca un studiu de caz despre cât de repede poate deveni vulnerabil un sistem energetic atunci când deciziile privind producția, rețeaua, industria și politica climatică nu mai sunt sincronizate.