Ceauşescu a folosit şisturile în România, acum 30 de ani. Am pierdut un miliard de dolari

Adaugă-ne ca sursă preferată

La jumătatea anilor ’70 România era în plină perioadă de industrializare. Pusă în faţa creşterii cererii de energie cerută de o industrie din ce în ce mai dezvoltată, ţara avea nevoie de noi şi noi capacităţi de producţie a energiei electrice, din orice sursă posibilă.

De aceea puterea comunistă ia o decizie îndrăzneaţă şi revoluţionară la acea vreme. În baza decretului de stat nr 44/1976, a demarat exploatarea în carieră a şisturilor bituminoase din zona Anina, din sud-vestul României. Trei ani mai târziu a fost înfiinţată şi Întreprinderea Minieră pentru Exploatarea Şisturilor Bituminoase de la Anina.
Exploatarea energiei din şisturile bituminoase nu era o noutate şi nu era nici o prostie. Austriecii, care au stăpânit zona au folosit această resură chiar în secolul XIX, şi au abandonat exploatarea şi distilarea şisturilor bituminoase în anii 1880, dat fiind că o nouă resursă îşi făcuse apariţia: petrolul. Iar România avea destul.

Şisturile urmau să fie arse pentru a produce energie electrică într-o gigantică termocentrală care urma să apară în zonă, lângă oraşul Anina, la Crivina. Urma să aibă o capacitate de 990 MW, adică aproximativ cât hidrocentrala de la Porţile de Fier 1, cea mai mare hidrocentrală din România. S-a spus că centrala pe şisturi de la Anina a fost o ambiţie personală a lui Nicolae Ceauşescu, după ce a văzut ceva similiar în urma unei vizite în Statele Unite. Ce a urmat a fost o catastrofă.

După aproape un deceniu de muncă a mii de oameni strămutaţi în zonă, termocentrala pe şisturi bituminoase de la Anina a fost pusă în funcţiune, în 1984. A funcţionat, chinuit, până în 1988, când a fost oprită pentru totdeauna, după o avarie la un generator . A „mers” doar 8.407 ore, în patru ani-un dezastru.
Construcţia întregului complex energetic a costat România circa un miliard de dolari, la cursul de la acea vreme. O sumă enormă. Termocentrala de la Anina a fost numită „cel mai mare eşec al Epocii de Aur”. Pe lângă construcţia centralei, cu al său turn de 220 de metri (cel mai mare din România) s-au excavat milioane de metri cubi de rocă, s-a ciuntit un munte, s-au tras sute de kilometri de conducte, s-au construit circa 100 de blocuri, etc.

De principiu, ideea era de a măcina şisturile bituminoase, (roci dure prin care în decursul erelor geoleogice, a trecut petrol) şi, în urma arderii lor în combinaţie cu gaz, urma să fie produsă energie electrică.

Realitatea a dat însă peste cap planurile făcute la repezeală: energia generată de şisturi nu era pur şi simplu suficientă pentru a genera electricitate. S-a încercat amestecul cu gaze şi a fost construită chiar o conductă de gaze, pe 45 km, prin munte. Cum rezultatul tot nu era cel scontat, inginerii au mai încercat folosirea păcurii, cu toate problemele legate de logistică – păcura îngheaţă iarna. În plus, roca era foarte dură pentru „ciocanele” care trebuiau să o facă fină precum pulberea, pentru a putea fi arsă, iar morile de pisat roca trebuiau înlocuite la câteva zile. În plus, fumul şi cenuşa blocau constant ventilatoarele.

8.000 de oameni au ajuns în final să lucreze la acest proiect falimentar.

Nu a mai rămas nimic, în afara blocurilor abandonate în coasta muntelui, la câţiva km de oraşul Anina, şi de scheletul construcţiilor. Se estimează s-au trimis la fier vechi 130.000 de tone de metal, după ce s-a trimis la alte unităţi din ţară ce s-a mai putut recupera. Şi, paradoxal, deşi conducta construită cu mari eforturi în anii comunismului se opreşte la câţiva kilometri de ei, locuitorii din Anina nu au încă gaze naturale.