Companiile de stat și prețul opoziției față de transparență

Programul de Guvernare, legea privind politica publică de proprietate a statului și jalonul relevant din PNRR prevăd toate, explicit, listarea sau restructurarea unor companii de stat. Toate au fost asumate de același arc de partide care, astăzi, se prezintă la televizor să protesteze față de ele. Aceasta nu este o diferență de opinie. Este o contradicție factică, documentată, cu dată și semnătură.

Din perspectiva guvernanței corporative, situația descrisă de vicepremier are un nume precis: capturarea politică a proprietarului. Statul nu mai acționează în interesul contribuabilului, ci în interesul rețelelor care gestionează companiile. Consiliile de administrație, contractele de mandat, indicatorii de performanță — tocmai acolo s-a declanșat adevărata rezistență. Nu la ideea de listare. La ideea de transparență.

Confuzia cultivată în spațiul public merită clarificată: listarea unui pachet minoritar nu înseamnă privatizare. Statul rămâne acționar majoritar. Ceea ce se schimbă e altceva, și tocmai de aceea e incomod: o companie listată trebuie să publice situații financiare auditate, să justifice deciziile managementului față de piață, să aplice standarde de guvernanță corporativă vizibile și verificabile. Listarea nu scoate compania din mâinile statului. O scoate din umbra discreției administrative.

Costurile pasivității, între timp, sunt reale: companiile din transporturi și energie cu pierderi cronice consumă an de an resurse publice substanțiale, fără criterii clare de performanță și fără consecințe pentru management. O teorie elementară a managementului public ar spune că un proprietar responsabil acționează înainte ca pierderile să devină catastrofice. Nu după.

Miza, în fond, nu e listarea. E răspunderea. Gheorghiu a ridicat o întrebare simplă: ce indicatori de performanță au avut cei care au administrat aceste companii? Au fost respectate contractele de mandat? Răspunsul instituțional a fost refuzul accesului la documente și blocarea colaborării. Dacă aceste blocaje sunt reale — și există documentație că sunt — atunci nu vorbim despre un dezacord de politică economică. Vorbim despre rezistență instituțională față de responsabilizare.

Cei care se opun instrumentului listării ar trebui să explice, concret, ce propun în loc. Până atunci, rezistența față de transparență nu are o interpretare mai caritabilă decât cea evidentă.

Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul diviziei din România a rețelei internaționale Lynx Legal Gilescu Văleanu & Partenerii SPARL, doctorand în domeniul Managementului și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București.