Despre Justiție, fără patimă (II). Când rechizitoriul ajunge să țină loc de sentință

23 12. 2025
Victor Stanila, avocat

În ultimii ani, justiția a început să fie evaluată nu după hotărâri definitive, ci după rechizitorii. Nu după ceea ce decide un judecător independent, ci după ceea ce construiește un procuror în faza nepublică a procesului penal. Este o mutație periculoasă, pentru că într-un stat de drept rechizitoriul nu este verdict, iar procurorul nu este judecător.

În drept, nimeni nu este vinovat pentru că a fost trimis în judecată. Vinovăția este stabilită exclusiv printr-o hotărâre definitivă. Articolul 4 din Codul de procedură penală nu lasă loc de interpretări: orice persoană este considerată nevinovată până la pronunțarea unei sentințe definitive. Rechizitoriul nu infirmă prezumția de nevinovăție. Doar o hotărâre definitivă o poate face.

Arhitectura procesului penal este însă clară. Articolul 3 din Codul de procedură penală consacră separarea funcțiilor judiciare: urmărirea penală, măsurile asupra drepturilor și libertăților în faza de anchetă, verificarea legalității trimiterii în judecată și, în final, judecata. Această separare nu este una formală, ci o garanție împotriva concentrării puterii într-o singură etapă a procesului penal.

Procurorul strânge probe pentru a stabili dacă există temeiuri de trimitere în judecată, într-o etapă nepublică și într-o funcție distinctă. Judecătorul, în schimb, verifică legalitatea actelor din urmărire și judecă probele în mod contradictoriu, în fața părților, într-o procedură publică. Doar în această etapă se poate infirma prezumția de nevinovăție. Rolurile nu se suprapun și nu se pot confunda fără a afecta echilibrul procesului.

Confuzia dintre rechizitoriu și sentință are consecințe serioase. Când urmărirea penală este percepută ca momentul decisiv, judecata instanței încetează să mai fie un mecanism de control și devine o succesiune formală de confirmări. Statul acumulează putere într-o singură etapă, iar garanțiile menite să protejeze drepturile fundamentale sunt golite de conținut.

De aceea, judecata nu este o anexă, ci esența procesului penal. Este etapa de maximă exigență, în care probele sunt testate în contradictoriu, nu presupuse, în care acuzația poate fi infirmată și în care îndoiala se interpretează, potrivit legii, în favoarea inculpatului. Nicio suspiciune, oricât de coerent formulată, nu poate ține loc de o hotărâre definitivă.

Această confuzie nu apare spontan. Este greșită, dar persistentă și alimentată de caracterul mediatizat al anchetei în cazurile de corupție. Percepția eronată este amplificată și de profilul celor anchetați: oameni politici, funcționari sau persoane publice asupra cărora planează, în timp, o suspiciune generalizată.

Această inversare de roluri este întreținută și de modul în care justiția este prezentată public. Comunicatele, imaginile și etichetele de tip „dosar greu” creează impresia unui verdict anticipat. În acest climat, achitarea nu mai este percepută ca o soluție legală posibilă, ci ca o anomalie care cere explicații.

În realitate, achitarea este un rezultat firesc al unui proces corect atunci când acuzația nu rezistă probei judecății. Nu este un eșec al justiției, ci o confirmare a faptului că puterea statului este limitată de reguli și controlată de un judecător independent.

Atunci când rechizitoriul ajunge să țină loc de sentință, justiția nu devine mai eficientă, ci mai fragilă. Statul de drept nu se apără prin verdicte simbolice și presiune publică, ci prin respectarea strictă a etapelor și a rolurilor. Justiția nu se face în tăcerea urmării penale, ci în lumina judecății – singurul loc în care prezumția de nevinovăție poate fi răsturnată legitim.

 

Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul diviziei din România a rețelei internaționale bnt attorneys in CEE, societatea bnt Gilescu Văleanu & Partners, doctorand în domeniul Managementului și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București.