Dumitru Chisăliță (AEI): Ordonanța Guvernului Bolojan prin care se limita specula cu ATR-uri nu se mai aplică. Proiectul prezenta și riscuri pentru investitorii reali

Adaugă-ne ca sursă preferată

Potrivit sursei citate, România are emise ATR-uri pentru peste 80.000 MW, în condiţiile în care necesarul actual de putere este de aproximativ 9.000 MW, iar alte circa 30.000 MW se află în lucru.

Despre blocarea acestei ordonanțe, Economica.net a scris vineri în premieră.

„Datele dure sunt acestea: într-un eşantion de 722 de firme cu circa 72.000 MW capacitate aprobată, 76% aveau cifră de afaceri zero, 78% nu aveau niciun angajat, iar peste jumătate aveau capital social sub 10.000 lei. O mare parte din piaţa ATR nu este piaţă de investiţii, ci piaţă de opţiuni speculative pe capacitate de reţea”, se arată în analiză.

Autorul susţine că măsurile propuse de Guvern ar fi introdus garanţii financiare de 30 euro/kW instalat pentru proiectele energetice, precum şi garanţii suplimentare pentru participarea la licitaţiile de capacitate.

Astfel, pentru un proiect de 1 MW, impactul financiar total ar fi putut ajunge la 60.000 – 90.000 de euro, în timp ce, pentru proiecte de 100 MW, garanţiile estimate se ridicau la 6 – 9 milioane de euro.

În opinia autorului, măsurile ar fi contribuit la eliminarea proiectelor speculative şi la deblocarea capacităţii rezervate artificial în reţea, însă existau şi riscuri pentru investitorii reali, în special în cazul întârzierilor generate de instituţiile statului.

„Într-un sistem corect, în OUG ar fi trebuit să existe reguli explicite: suspendarea termenelor dacă întârzierea este cauzată de o autoritate publică; dovada diligenţei investitorului (cereri depuse, completări trimise, notificări făcute); interdicţia executării garanţiei dacă blocajul este exclusiv administrativ; mecanism de contestaţie rapidă, nu proces de 3-5 ani; fond separat/cont escrow pentru garanţii executate, nu venit la operator. Fără aceste protecţii, ordonanţa putea deveni un instrument brutal: corectă contra speculanţilor, nedreaptă contra investitorilor reali”, se mai precizează în document.

Autorul analizei pune întrebarea dacă era normală plata unei garanţii către o companie privată. El susţine că răspunsul poate fi afirmativ în infrastructură reglementată, dar numai dacă banii sunt trataţi ca instrument reglementat, nu ca venit privat liber. Operatorul de distribuţie poate fi privat, dar funcţionează ca monopol reglementat. Nu este o firmă obişnuită: are obligaţii de serviciu public, tarife aprobate, investiţii recunoscute de ANRE şi randament reglementat. Ca principiu de guvernanţă, ar fi mult mai corect ca garanţiile executate să meargă într-un cont separat, într-un fond de dezvoltare a reţelei, cu raportare publică anuală şi cu deducere explicită din tarifele viitoare, nu în profitul contabil discreţionar al operatorului. Altfel, percepţia este toxică: investitorul pierde, operatorul câştigă, statul scapă de responsabilitate.

Totodată, analiza arată că aplicarea OUG ar avea efecte diferite în funcţie de tipul proiectelor energetice. Pentru proiectele speculative mici, de circa 1 MW, fără finanţare, teren sau studii solide, introducerea garanţiei de 60.000-90.000 de euro ar elimina iniţiativele orientate spre revânzarea avizelor, măsura fiind considerată benefică pentru disciplinarea pieţei.

În cazul proiectelor reale de aproximativ 10 MW, deja avizate, dar blocate în proceduri administrative (mediu, CFISD/CSAT), garanţiile de 600.000-900.000 de euro ar putea deveni problematice dacă întârzierile sunt generate de autorităţi, existând riscul ca executarea garanţiei să fie percepută drept abuz economic.

Pentru dezvoltatorii mari, cu proiecte de circa 100 MW, garanţiile estimate la 5-8 milioane de euro ar fi suportabile pentru fonduri de investiţii, însă ar putea deveni dificil de susţinut pentru antreprenorii locali, cu efect de consolidare şi concentrare a pieţei.

„Deşi intervenţia în soluţionarea ATR este mai mult decât justificată, instrumentele propuse nu trebuie să ridice probleme de echitate şi eficienţă. În consecinţă, o abordare optimă ar trebui să integreze un set coerent de măsuri: instituirea unor garanţii financiare substanţiale pentru proiectele noi, stabilirea unor termene procedurale clare şi previzibile, introducerea unor mecanisme explicite de protecţie pentru întârzieri neimputabile investitorilor, crearea unui cont separat sau a unui fond dedicat pentru gestionarea garanţiilor executate, precum şi asigurarea unui cadru de monitorizare şi audit public sub coordonarea ANRE. În absenţa acestor elemente de echilibru, există riscul ca intervenţia normativă să îşi atingă obiectivul de reducere a speculaţiei, dar, simultan, să afecteze negativ exact acele investiţii reale şi necesare pentru dezvoltarea sistemului energetic”, a mai scris Dumitru Chisăliţă.