E timpul pentru un nou summit. Spania şi Italia intră din nou în vârtejul financiar

Adaugă-ne ca sursă preferată

După ce Mario Monti, premierul Italiei, s-a impus în faţa cancelarului Germaniei, Angela Merkel, la summit-ul din 28-29 iunie, pieţele au trecut de la agonie la exuberanţă. Bursele au crescut puternic, euro s-a apreciat şi randamentele plătite de Spania şi Italia au scăzut considerabil, ba chiar Irlanda, ţară aflată sub programul de finanţare UE/FMI a reuşit să plaseze prima emisiune de obligaţiuni în pieţele internaţionale după aproape doi ani.

Doar că proclamarea „raiului datorinicilor” nu a ţinut decât o săptămână şi uşor, dar sigur, optimismul s-a şters şi Europa s-a întors de unde a plecat.

Înainte de summit-ul Consiliului European, ECONOMICA.NET avertiza că, în tradiţia summit-urilor europene, şi acesta are mari şanse de a eşua. Victoria de etapă a lui Monti a fost, însă, mai mult decât se aştepta în pieţe, şi promisiunile de finanţare directă a băncilor de la Fondurile europene de bailout şi asistenţa financiară fără condiţii ce ar putea fi acordată Spaniei şi Italiei au fost motive de bucurie pentru burse şi pieţele de datorie a ţărilor periferice.

Pe măsură ce rezoluţia Consiliului a fost analizată mai bine – aceasta este oricum foarte săracă în detalii – şi declaraţiile venite din Germania, Olanda sau Finlanda au adus dubii privind progresul spre o rezolvare a crizei euro, profiturile pe termen scurt au fost marcate şi exodul euro a reînceput.

Cea mai îngrijorătoare evoluţie a fost cea de pe piaţa datoriilor suverane, unde costurile de împrumut ale Italiei, dar, mai ales Spaniei, au crescut puternic. Dobânda pe care trebuie să o plătească Spania pentru a se împrumuta pe 10 ani a sărit din nou peste 7%. La sfârşitul şedinţei de luni, randamentul obligţiunilor Spaniei a fost de 7,06%, în timp ce pentru Italia, acesta a crescut la 6,1%.

Pragul de 7% este important pentru că de aici finanţarea datoriei publice devine atât de scumpă, încât toate ţintele de deficit sunt date peste cap. Din acest moment, începe efectul de domino pentru finanţele publice. Accesul la pieţele financiare devine din ce în ce mai dificil, investitorii se sperie de posibilitatea de a nu-şi-ar mai primi banii înapoi niciodată. Băncile străine îşi reduc accentuat expunerile pe ţările aflate în suferinţă şi băncile locale nu au capacitatea de a prelua întreaga finanţare. Confruntate cu probleme de finanţare, dar mai ales de capital, şi acestea încep să îşi reducă expunerea pe stat. Deja ţara în cauză trebuie să se reorienteze spre alte surse de finanţare. Cum taxele şi impozitele au fost crescute de mult, singurul colac de salvare rămâne Fondul Monetar Internaţional şi, mai ales, Uniunea Europeană. Se demarează procedurile pentru acordarea unei asistenţe financiare.

Doar că asta a fost posibil pentru ţări ca Grecia, Irlanda şi Portugalia. Spania şi Italia sunt din altă ligă. Ţări mari, cu nevoi pe măsură. Şi banii necesari nu există, iar alte ţări din Europa, şi din restul lumii, ar trebui să facă eforturi să îi găsească.

Banca Centrală Europeană a tăiat dobânda cheie la 0,75% şi, mai important, a tăiat la 0% dobânda plătită pentru depozitele băncilor comerciale. Măsura, menită să impulsioneze finanţarea acordată de bănci economiei reale şi statelor s-a dovedit, în cele din urmă, că are efecte perverse. Băncile se împrumutau euro foarte ieftin pe termen foarte scurt de la fondurile de pe piaţa monetară pe care îi plasau la BCE şi câştigau la diferenţialul de dobândă. Acest avantaj a dispărut, şi nu s-a văzut o mişcare a banilor spre datoria ţărilor periferice, care are randamente mult superioare.

Criza euro nu se domoleşte şi timpul în care deciziile greilor din Europa se evaporă în faţa pieţelor este din ce în ce mai scurt.