Este statul român în măsură să decidă campionii economiei? Patru economiști redutabili, doi români și doi americani, dau verdictul

Premierul Florin Cîțu a declarat recent că nu este rolul statului să aleagă cine sunt campionii în economia României. Doi economiști români din mediul academic și doi cunoscuți profesori americani explică, pentru Economica.net, de ce statul nu poate fi niciodată imparțial și de ce piața liberă este în continuare singurul arbitru onest, în ciuda opiniilor contrarii vizibile deja în leadership-ul multor țări ale lumii.
Şerban Buşcu - joi, 08 apr. 2021, 20:14
Este statul român în măsură să decidă campionii economiei? Patru economiști redutabili, doi români și doi americani, dau verdictul
Alexandru Butiseacă este consilier al primului-ministru și cercetător  științific III în cadrul Institutului de Economie Mondială al Academiei Române
Silviu Cerna este profesor emerit de ‘’Economie monetară’’ la Facultatea de Economie şi de Adminstrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Este autor a numeroase lucrări în care tratează rolul băncilor centrale în economiile contemporane, obiectivele şi instrumentele politicii monetare, factorii determinanţi ai cursurilor valutare, uniunile monetare etc. Cartea Teoria zonelor monetare optime a primit premiul Academiei Române „Victor Slăvescu” (2006), iar, mai recent (2015), cartea Politica monetară a fost distinsă cu premiul ’’Eugeniu Carada’’ al Academiei Române şi Marii Loje Naţionale a României. În perioada 1992-2009, a fost membru al Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României.
Redăm în continuare analizele celor doi referitor la subiectul campionilor din economia României. Opiniile le aparțin în totalitate. La final, declarațiile a doi profesori universitari din Statele Unite ale Americii, Donald J. Boudreaux  și Gene Epstein pe marginea aceluiași subiect
Alexandru Butiseacă: CAMPIONII NAȚIONALI, INDUSTRIILE INFANTILE ȘI CALCULELE ECONOMICE

  Una dintre cele mai puternice și întâlnite teze împotriva comerțului liber în perioada secolului XVIII era aceea că un sector nou înființat sau aflat la începutul dezvoltării sale, necesită a fi protejat de competiția din exteriorul țării, până la vremea în care firmele locale, devenind întărite, productive și competitive, căpătând deci experiență, se pot descurca singure pe piețele globale. Argumentul protejării industriior infantile cum este numită această teză, având originile după cum arată Jacob Viner, cu mult înaintea formulării sale de către Alexander Hamilton (creditat ca fiind părintele acesteia), persistă actualmente atât în teoriile politicii comerciale, cât și în deciziile politicienilor, în ciuda infirmării sale. Avem în vedere în cele ce urmează și cazurile ulterioare de protecție guvernamentală ce privesc inversarea vârstei industriilor: industriile bătrâne.

Problemele ce apar cu această teză sunt pe mai multe planuri. În primul rând, se consideră a fi alocată protecția pe o anumită perioadă de timp și nu permanent. Că acest avantaj trebuie oferit temporar e de la sine înțeles din însăși formularea clasică a acestei teze, precum și din reluarea celor mai moderne. Aici opiniile economiștilor converg, cel puțin la prima vedere. Chiar și privitor la considerațiile asupra criteriilor cu caracter profund politic ce stau la baza stabilirii perioadei de protejare, economiștii par a fi în consens.

Trebuie așadar înteles ca susținerea să fie temporară, altfel tocmai această dependență de fondurile publice și sprijinul guvernului va fi cea care modifică comportamentul managerilor reducând stimulentele pentru reajustare, pentru reinvestirea veniturilor și diminuează șansele de obținere a capitalului necesar revitalizării sectoarelor/afacerilor aflate în declin, prin pierderea urmăririi legii avantajelor comparative.

Putem constata că apar imposibilități de calcul economic de felul: Cum ar ști aceștia cui să îi confere astfel de privilegii și când să le suprime? Ar dobândi industriile ce și-au propus, și anume să devină competitive, eficiente pe piețele internaționale? Și-ar putea aceste industrii descoperi în acest fel avantajele comparative? Pe direcția stimulentelor se ivesc dificultățile binecunoscute: ce i-ar opri pe economiști să se comporte ca politicienii, știut fiind faptul că motivațiile în cadrul aparatului statal nu sunt de natură să maximizeze avuția cetății, ci din contră prevalează cele personale: de sporire a propriilor avuții, de extindere a influenței politice, de creștere a bugetelor?

Revenind la problemele de calcul economic, intervine în această situație o problemă insurmontabilă după judecata noastră: Cum putem stabili, economic fie spus, altfel decât arbitrar, durata acordării sprijinului, din moment ce guvernul nu poate ști din capul locului dacă sectorul sau firma în cauză, va fi profitabilă în viitor, iar pentru el, ceea ce piața ne transmite (firma nu e profitabilă) în prezent nu este relevant? Situația nu este echivalentă cu o judecată antreprenorială a unui proiect incipient ce are loc pe piață. Aici “sentința” atât pentru stadiile intermediare de producție cât și pentru rentabilitatea bunului final o dă piața.

Mergand mai departe, se poate argumenta pe linia calculului economic că nu putem cunoaște când o industrie sau firmă ocrotită, devine competitivă, pregătită pentru deschiderea concurenței. Ceea ce cunoaștem ex ante este că ea se poate dezvolta și deveni competitivă, concurând cu celelalte firme, expusă fiind procesului competițional, și nu stând în afara jocului pietei. Este de notorietate faptul că odată ce presiunea concurenței este scăzută, vor lipsi incitativele pentru producerea bunurilor economice de o anumită calitate și preț, corespunzătoare nevoilor din piață. Putem astfel spune că obținerea de avantaje competitive de către întreprinzători se tranformă în captarea de privilegii guvernamentale. De fapt, după cum arata în 1959 eruditul economist polonez Michael Heilperin, “în practică nu s-a găsit niciodată o modalitate de prevenire a degenerării protecției industriilor infantile în cea a grupurilor de interese.”

Ancorat în procesul pieței, în cadrul căruia profitabilitatea bunului său economic este stabilită în mod continuu, întreprinzătorul riscă averea sa încercând să anticipeze cerințele publicului mai bine decât ceilalți concurenți. Pe când sub tutela etatistă, pierderea e împărțită sau suportată integral de către contribuabili, sau cel mult de către administratorii politici ce își pot pierde postul (adică veniturile viitoare) însă nu averea (ce ar fi reprezentat o motivatie cât se poate de serioasă), și unde verdictele zilnice ale pieței privind validitatea bunului sunt inexistente. Astfel de elemente specifice procesului pieței cum sunt pierderea avuției sau instrumentul calculul economic nu pot fi prezente în deciziile factorilor politici, ele pot fi doar mimate, neputând avea efectul scontat.

De observat este și lucrul că, în industriile susținute, se remarcă, în general, o deteriorare a productivității în comparație cu celelalte industrii, și nu se întrevăd beneficiile ce se presupuneau a se întoarce asupra economiei datorită protecției. În plus, e esențial credem de privit și la celelate sectoare slăbite prin deturnarea și redistribuirea veniturilor către sectorul privilegiat, adică la ceea ce nu se vede cum ar spune clasicul Frédéric Bastiat, și la costurile pe care le presupun îndeobște întreținerea sectoarelor infantile.

Reîntorcându-ne la remarcile noastre de mai devreme, ne rămâne acum să ridicăm următoarea problemă: în definitiv de ce s-ar maturiza firmele? Care le-ar fi motivația? Companiile, în maniera cunoscută, sunt stimulate să apeleze în continuare la acest oportun canal, fiind după cum se poate intui, mai sigur și rentabil ca spațiul în care își desfășoară activitatea, să fie slab din punct de vedere concurențial sau pur și simplu pentru că, a te afla sub patronajul statului reprezintă singura modalitate, ori una mai certă, de a râmâne pe piață. Dorințele consumatorilor se vor afla din ce în ce mai puțin în vizorul comercianților ce sunt preocupați acum să îndeplinească condițiile ofertanților de protecție și să caute modalități de a permanentiza avantajul obținut. Sunt grăitoare, în sensul celor spuse de noi, cazurile sectoarelor americane precum: cel al industriei zahărului ce are statutul de industrie infantilă oferită de guvernul american încă din 1816, cel al industriei textilelor cu o protecție “temporară” din 1820, sau ocrotita industrie a oțelului ce nu s-a consolidat nici până astăzi. În mod asemănător, Henry George arăta în 1886 cum industriile americane protejate timp de două generații aveau în viziunea protecționistă “mai multă nevoie de protecție ca niciodată”. De altfel, Ludwig von Mises constata că nu există istoric vreun exemplu de protejare a industriilor incipiente care să nu fi devenit industrii protejate pe o perioadă foarte îndelungată și că firmele și-au putut transfera producția și punctele de vânzare fără ajutorul protecției, către zone având condiții economice mai favorabile.

Credem că este exlusiv antreprenorială determinarea potențialului economic al unui sector. Întreprinzătorii supunându-se zilnic celor mai urgente nevoi ale pieței, vor sesiza dacă este oportun de investit și dacă industriile au potențial de dezvoltare. Piața este cea care le va indica firmelor aflate la început de drum rentabilitatea proiectelor lor, iar situația în care acestea nu reușesc să atragă fonduri private reprezintă modalitatea prin care piața le relevă o posibilă irosire a resurselor.

Silviu Cerna: Care sunt  mecanismele sociale necesare pentru a depista, indivizii bine dotați, care pot face lucruri mari? 

În ultima pagină a cărții sale „Despre libertate”, J. St. Mill scrie următoarele:

Pe termen lung, valoarea unui stat este valoarea indivizilor ce-l compun; şi un stat care lasă pe planul al doilea interesul dezvoltării şi înălţării lor spirituale, preferându-i un grad mai mare de competenţă administrativă sau acel simulacru de competenţă pe care îl dă practica în chestiuni de amănunt; un stat care face din cetăţenii săi nişte pitici, pentru ca ei să fie instrumente mai docile în mâinile sale, chiar dacă o face în scopuri benefice – un asemenea stat va constata că nici un lucru realmente mare nu se poate realiza cu oameni mici; şi că perfecţiunea maşinăriei, perfecţiune căreia el i-a sacrificat totul, nu va aduce până la urmă nici un folos, datorită lipsei de forţă vitală, forţă pe care a preferat s-o pună sub obroc, pentru ca Maşinăria să meargă mai lin.”

(J. St. Mill, Despre libertate, Humanitas, București, ed. a III-a, 2005, p. 207).

 

Pornind de la acest citat, se pune întrebarea: care sunt totuși mecanismele sociale necesare pentru a depista, cultiva, motiva, recompensa etc., indivizii bine dotați, care pot face lucruri mari? Răspunsul evident este că, în plan economic, acest mecanim este economia de piață (proprietate privată; libera întreprindere; libertatea schimburilor; prețuri formate pe piață în funcție de cerere și ofertă; etc.), iar în plan politic, democrația reprezentativă (respecarea drepturilor omului; liberatea cuvântului; pluripartidism; alegeri libere; separarea puterilor în stat etc.).

Limitând discuția la domeniul economic, dovada irefutabilă a funcției economice și semnificației sociale a proprietății private este constituită de performanțele economice ale economiilor de piaţă şi, respectiv ale economiilor planificate. Aceste performanțe pot fi mai ușor evaluate şi comparate, analizând, de exemplu, situaţia Germaniei de Vest (RFG) şi de Est (RDG). La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, aceste ţări aveau structuri industriale asemănătoare şi niveluri ale productivităţii sensibil egale. După aproape o jumătate de secol de capitalism – în vest şi de socialism – în est, productivitatea din RDG era la un nivel situat între 25% şi 50% din cea a RFG. Mai mult, creşterea economică în RDG a vizat, în primul rând, producţia de mijloace de producţie şi de mărfuri de slabă calitate. Ca peste tot în comunism, în RDG, obiectivul a fost cantitatea şi nu calitatea. Constatări similare se pot face comparând China continentală și Taiwanul, Coreea de Nord și Coreea de Sud, România și Grecia în 1938 și 1989 etc.

Trăsătura caracteristică a economiei de piaţă (i. e. capitalism, civilizație occidentală, civilizația lumii la acest început de mileniu III) este dependenţa necondiţionată a agenţilor economici de satisfacerea – în cel mai înalt grad posibil şi cu preţul cel mai mic – a cererii consumatorilor. Fără îndoială, producerea oricărui bun necesită acest factor de producţie important, care este munca omenească. Însă, munca luată în sine, oricît de conştincioasă şi de competentă ar fi ea, este o simplă pierdere de timp, de materiale şi de energie umană, dacă nu este folosită pentru producerea unor bunuri şi servicii care satisfac – sub aspectul calităţii şi preţurilor – cererea consumatorilor.

Spre deosebire de directorul unei întreprinderi comuniste, patronul unei întreprinderi capitaliste nu comandă, ci serveşte. El nu domneşte peste angajaţii săi într-un mod independent de piaţă şi de clienţi, ci trebuie să cîştige bunăvoinţa consumatorilor, chiar şi atunci cînd aceștia sunt proprii săi angajaţi; „patronul”, „privatul” îşi pierde averea de îndată ce ce nu mai este în măsură să ofere clienţilor produse sau servicii mai bune sau la preţuri mai mici decît concurenţii săi.

Puterea supremă este, așadar, în mîinile cumpărătorilor, iar vînzătorii reuşesc doar atunci cînd le satisfac acestora din urmă – în cel mai înalt grad posibil – dorinţele, gusturile şi preferinţele. Însăşi proprietatea privată asupra factorilor de producţie – mai precis, riscul de a pierde această proprietate – este cea care obligă proprietarii-întreprinzători să satisfacă dorinţele consumatorilor. De aceea, s-a putut spune, cu deplin temei, că economia capitalistă este o „economie de consum”,  spre deosebire de economia socialistă, care este o „economie de penurie”(J. Kornai).

Privită prin prisma funcţiei sale, care este satisfacerea veritabilelor dorinţe şi interese ale indivizilor, piaţa este chiar mai eficace decît democraţia reprezentativă – ca instrument de guvernare. Astfel, după cum au subliniat mulţi dintre criticii săi, democraţia poate duce la tirania majorităţii, se poate dovedi incapabilă să rezolve situaţii de criză, favorizează apariţia grupurilor de presiune etc. Spre deosebire de aceasta, piaţa permite fiecărui participant să-şi manifeste dorinţele şi este de presupus că nimenea nu ştie mai bine decît el însuşi care-i sunt adevăratele nevoi.

Motivul pentru care democraţia economică a pieţei este superioară, sub aspectul eficacităţii funcţionale, democraţiei politice este că, în general, este mai simplu a alege între alternativele pe care le are un cumpărător, decît a lua o decizie în legătură cu complicatele treburi ale statului. Ca urmare, omul de rînd se poate dovedi foarte inteligent atunci cînd se pune problema alegerii bunurilor de care are nevoie el sau copiii lui, dar poate fi mult mai puţin apt să-şi aleagă reprezentanţii însărcinaţi cu conceperea şi aplicarea politicilor statului în diverse domenii. (Cu toate acestea şi cu toate că nu oricine este capabil să conceapă politici publice, oricine este capabil să judece rezultatele politicilor care deja au fost aplicate. De aceea, democraţia reprezentativă, care permite indivizilor să critice deschis acţiunea guvernanţilor, este, în pofida limitelor sale inerente, un sistem politic superior oricărui altuia).

La aceasta, se adaugă încă o deosebire importantă. Piaţa permite manifestarea nevoilor şi dorinţelor nu numai ale majorităţii, ci şi ale minorităţilor semnificative. De exemplu, piaţa cărţilor asigură tipărirea de cărţi nu numai pentru gustul cititorului mediu, ci şi pentru cel al unor mici grupuri de experţi în diverse domenii, piaţa confecţiilor determină producerea de îmbrăcăminte nu numai pentru indivizii normali, ci şi pentru cei anormali ş.a.m.d. Spre deosebire de aceasta, în cazul democraţiei politice, cea care contează este exclusiv voinţa majorităţii, iar minorităţile nu au altă posibilitate decît să se supună deciziilor majorităţii, chiar dacă acestea sunt greşite sau detestabile. În economia de piaţă, cumpărătorii determină, prin fiecare dolar, euro, leu etc., pe care-l cheltuiesc, orientarea procesului de producţie şi, deci, trăsăturile esenţiale ale tuturor activităţilor comerciale. Consumatorii sunt cei care conferă fiecărui individ o anumită poziţie şi o anumită funcţie în organismul economic. Proprietarii factorilor materiali ai producţiei sunt simplii „mandatari” sau „reprezentanţi” ai consumatorilor; dacă eşuează în încercarea lor de a servi bine consumatorii şi nu se corectează în timp util, ei îşi pierd proprietatea, fiind înlocuiţi în acest rol cu alţii mai capabili şi mai diligenţi.

Proprietatea socialistă s-a format iniţial prin confiscarea proprietăţilor private, iar apoi s-a dezvoltat prin însuşirea de către stat a factorilor de producţie nou creaţi (plusprodusul creat de muncitorul productiv colectiv” – în limbajul economiei politice marxiste). Odată formată, proprietatea socialistă este, din punct de vedere juridic, indivizibilă, inalienabilă şi insesizabilă, iar pentru a o desfinţa, trebuie ca întregul sistem comunist să se prăbuşească. De fapt, acesta este unul din motivele esenţiale pentru care comunismul s-a dovedit a fi nereformabil, în pofida diverselor încercări de tip „perestroica”, care s-au făcut în cursul timpului în unele ţări din lagărul socialist (nu şi în România).

Spre deosebire de aceasta, proprietatea capitalistă trebuie dobîndită din nou în fiecare zi prin punerea sa în serviciul consumatorilor. Proprietarul factorilor materiali ai producţiei este obligat să-şi ajusteze activitatea în sensul satisfacerii maxime a cererii în permanentă schimbare a consumatorilor; dacă nu face acest lucru, faptul că, eventual, a moştenit o mare avere, ori că a reuşit să acapareze multe bunuri cu ocazia privatizării postcomuniste, nu îl ajută prea mult: mai devreme sau mai tîrziu, această avere va trece în mîna altui individ, care sa dovedit mai bun în relaţiile cu cumpărătorii. Şi trebuie spus că restructurarea unei intreprinderi vechi este în multe cazuri mult mai grea decît crearea unei afaceri complet noi.

Factorul care a dus la apariţia şi răspîndirea metodelor moderne de gestionare a afacerilor este, aşadar, masificarea consumului. Din cauza necesităţii absolute de a presta servicii de calitate maselor de consumatori, managerii intreprinderilor capitaliste au un comportament total diferit de cel al directocraţilor” întreprinderilor comuniste, ori al „pseudo-managerilor societăţilor comerciale şi ai regiilor de stat din perioada de tranziţie.

Efectuarea reformelor necesare pentru instituirea capitalismului a transformat radical situaţia economică a fostelor ţări comuniste. Astfel, produsul intern brut pe cap de locuitor este de 17.260 euro în Cehia, 12.630 euro în Ungaria, 12.660 euro în Polonia, pe cînd în România, în care sectorul de stat are încă o pondere ridicată, acest indicator este de doar 8.780 euro. Iar aceste diferenţe de ordin statistic se regăsesc în fiecare aspect al vieţii zilnice, de la înfăţişarea oraşelor şi satelor până la îmbrăcămitea şi chipul oamenilor. Progresul economic al ţărilor amintite nu se datorează acţiunii guvernelor, care, şi în aceste cazuri, mai mult au împiedicat dezvoltarea economică sănătoasă pe care o produce funcţionarea regulată a instituţiilor capitaliste, ci faptului că nici politicile guvernamentale şi nici lupta cetăţenilor pentru păstrarea avantajelor economiei comuniste (loc de muncă sigur, preţuri fixe, locuinţe ieftine etc.) nu au constituit obstacole insurmontabile în calea antreprenoriatului capitalist.

Criticii capitalismului din România nu par a fi la curent cu ideile şi condiţiile sociale existente în prezent în lume. Ei nu acordă nici o atenţie faptului că, după triumful intervenţionismului statului din anii ’60-’70 ai secolului trecut, epoca începută în anii ’80-’90 este dominată de convingerea că piaţa liberă constituie mecanismul cel mai eficace de alocare a resurselor şi că intervenţia statului în economie nu face altceva decât să denatureze mecanismele pieţei. În partea dezvoltată a lumii, sistemul economic bazat pe libera iniţiativă privată nu numai că a supravieţuit, ci s-a îmbunătăţit continuu şi şi-a diversificat serviciile pe care le face societăţii. Ca urmare, majoritatea economiştilor şi a guvernelor consideră în prezent că statul trebuie să se limiteze la asigurarea unui cadru stabil pentru tranzacţiile efectuate pe piaţă. După numeroase experienţe etatiste dezastruoase, lumea civilizată a conştientizat, în sfîrşit, „costurile sociale cerute de înlocuirea a pieţei cu , grea şi părtinitoare a statului”.(L. Balcerowicz). Este adevărat că în ţările dezvoltate există şi mulţi universitari, scriitori, jurnalişti etc., care propagă diverse variante de socialism, însă nici unul din guvernele occidentale actuale, nici măcar cele care se declară socialiste”, nu mai merge atît de departe încît să-şi propună efectuarea unor noi naţionalizări. Dimpotrivă, în multe ţări euro-atlantice, au fost aplicate ample programe de privatizare a sectorului public (guvernul Thatcher:1979-1983, guvernul Chirac:1986-1988, privatizarea unor mari firme prin piaţa europeană de capital:1998-2000, actuala rundă de privatizări din Europa Occidentală etc.). În acelaşi timp, guvernele Rusiei, Japoniei, Chinei, Indiei, majorității ţărilor din America de Sud etc., încearcă şi ele să se debaraseze de întreprinderile de stat ineficace şi cu pierderi uriaşe pe care leau moştenit din perioada comunistă sau etatistă. Or, toate aceste fenomene şi mişcări de idei sunt complet ignorate de anticapitaliştii de azi din România.

În zilele revoluţiei din decembrie 1989, pe străzile Timişoarei, s-a putut auzi lozinca: „comunismul s-a născut pe Neva şi a murit pe Bega”. Faptul că, la mai bine de trei decenii de la aceste evenimente, mulţi indivizi consideră consideră că sărăcia, șomajul, corupția etc., sunt provocate de capitalism, nu de reminescențele comunismului, arată că, în România, comunismul încă nu a murit şi că oricând ororile sale se pot repeta. Norocul este că spiritul vremurilor este acum altul şi că lumea merge în direcţia opusă.

Donald J. Boudreaux( foto jos): Singurul mod credibil de a descoperi cum să folosești resursele efcicient și cum să fructifici talentele și energiile unei țări este piața liberă

„Sunt abolut de acord că singurul mod credibil de a descoperi cum să folosești resursele efcicient și cum să fructifici talentele și energiile unei țări este piața liberă. Într-o perioadă în care atât de mulți lideri de stat susțin contrariul, premierul Florin Cîțu merită cu atât mai mult să fie apreciat”

Donald J. Boudreaux este senior fellow with American Institute for Economic Research and with the F.A. Hayek Program for Advanced Study in Philosophy, Politics, and Economics at the Mercatus Center at George Mason University; a Mercatus Center Board Member; and a professor of economics and former economics-department chair at George Mason University. He is the author of the books The Essential Hayek, Globalization, Hypocrites and Half-Wits, and his articles appear in such publications as the Wall Street Journal, New York Times, US News & World Report as well as numerous scholarly journals.

Gene Epstein(foto jos): Statul va favoriza doar entitățile care servesc interesele sale

„Dacă ar exista un concurs al “ campionilor naționali în economie” și ar exista opțiunea să fie aleși de piață sau de către stat, eu aș merge pe mâna pieței. Poate că piața este departe de a fi infailibilă, dar afinitățile și erorile sale merg în direcții diferite. Afinitățile statului sunt direcționate în același sens. Statul va favoriza entitățile care servesc interesele sale”

Gene Epstein este directorul Soho Forum. Epstein a fost Economics Editor al celebrei reviste Barron’s, pentru care a scris din 1993. Are apariții frecvente în presa americană: National Public Radio, CNBC, CNN, BBC TV, și FOX. Este autorul cărții „Econospinning: How to Read Between the Lines When the Media Manipulate the Numbers”, Wiley, 2006. Gene Epstein a fost Senior Economist la New York Stock Exchange și profesor la St.John’s University and the City University of New York.

 

Te-ar mai putea interesa și
UE se teme de un incident în Ucraina: „cea mai masivă desfăşurare” de trupe ruseşti înregistrate vreodată la frontiera cu Ucraina – 100.000 de militari ruşi
UE se teme de un incident în Ucraina: „cea mai masivă desfăşurare” de trupe ruseşti înregistrate vreodată ...
Uniunea Europeană (UE) a afirmat luni că se teme de "un incident" în urma "celei mai masive desfăşurări" de trupe ruseşti înregistrate vreodată la frontiera cu Ucraina, notează AFP....
Washingtonul denunţă „escaladarea” Moscovei în Marea Neagră  – Departamentul de Stat
Washingtonul denunţă „escaladarea” Moscovei în Marea Neagră – Departamentul de Stat
 Statele Unite au denunţat luni "escaladarea neprovocată" pe care o reprezintă decizia rusă de a limita navigaţia navelor ...
Ce se întâmplă cu leul după ziua în care a atins cel mai mic nivel din istorie în faţa euro, la cursul BNR – curs valutar interbancar 20.04.2021
Ce se întâmplă cu leul după ziua în care a atins cel mai mic nivel din istorie în faţa euro, la cursul BNR – ...
Euro începe ziua tot la 4,92 lei, aproape de cursul BNR anunţat luni. Moneda europeană a înregistrat ieri, 19 aprilie ...
Noi servicii medicale decontate în sistemul asigurărilor sociale de sănătate, de la 1 iulie: spirometria, consultaţii preventive pentru pacienţii care au peste 40 de ani, recuperare post Covid-19
Noi servicii medicale decontate în sistemul asigurărilor sociale de sănătate, de la 1 iulie: spirometria, consultaţii ...
De la 1 iulie, asiguraţii la sistemul asigurărilor sociale de sănătate vor putea beneficia de noi servicii decontate ...