Islanda, Irlanda şi Ciprul – soluţii diferite pentru probleme similare

Adaugă-ne ca sursă preferată

Această creştere a băncilor, bazată pe atragerea de depozite străine (ceva mai mică în Irlanda), a făcut ca, în faţa crizei sistemului financiar, statul să nu aibă resurse pentru a asuma datoriile. Dar soluţiile adoptate au fost foarte diferite.

În Islanda s-a făcut o discriminare în detrimentul deponenţilor externi, ceea ce a condus la o reclamaţie din partea autorităţilor britanice şi olandeze. Criza a fost profundă, cu o puternică devalorizare, o restructurare a datoriei şi stabilirea controlului de capitaluri, aflat şi acum şi vigoare după patru ani, scrie Rador.

Tribunalul EFTA (Asociaţia Europeană pentru Liber Schimb) a decis recent în favoarea Islandei în litigiul pe care-l are cu Olanda şi Marea Britanie, deşi nu este limpede în ce măsură acest verdict respectă jurisprudenţa.

În Irlanda, s-a optat pentru extinderea garanţiei, nu numai la totalitatea depozitelor, ci şi la deţinătorii de bonuri. Statul s-a însărcinat cu datoria băncilor, ceea ce a pus sub semnul întrebării sustenabilitatea datoriei publice.

În cazul Ciprului, a existat o enormă lentoare în gestionarea crizei şi în comunicare, dar soluţia adoptată până la urmă pare a fi mai coerentă cu cadrul de rezolvare a crizelor bancare care este discutat la Bruxelles. După oscilaţiile iniţiale, s-a respectat dreptul creditorilor şi s-au protejat depozitele garantate. Cu toate acestea, stabilirea controalelor de capital, dacă nu este strict temporară, comportă riscuri pentru uniunea monetară.

Avem nevoie de reguli clare în privinţa rezolvării crizei bancare în Europa, care să evite folosirea banilor contribuabililor, să asigure protecţia maximă a depozitelor, să permită funcţionarea adecvată a pieţelor de finanţare şi să împiedice ca băncile sănătoase să se vadă trase în jos de băncile cu probleme.

Un cadru de rezolvare coerent este de altfel esenţial pentru a avansa spre o uniune bancară, care să rupă legătura existentă între riscul bancar şi riscul suveran şi în care să poată opera la momentul necesar mecanismele de recapitalizare europene.

Este păcat că piatra unghiulară a mecanismului de salvare a băncilor a fost Ciprul – după cum a fost cazul Greciei pentru datoria suverană – pentru că specificităţile sale (dimensiunea sistemului bancar, centru offshore, un slab segment de deţinători de bonuri) contaminează acum lectura pe care o fac pieţele.