Marile puteri economice au devenit nişte mari scheme piramidale. Ce propun economiştii lor?

„Impasul poverii datoriilor nu mai poate fi acceptat după acest raport“, scrie cotidianul francez La Tribune.

Guvernele marilor ţări precum SUA, Franţa, Marea Britanie, Italia, au aplicat politici economice bazate pe îndatorare. De ce această politică seamănă cu „un caritas“, sau cu o schemă piramidală Ponzi?

Acum aproape 100 de ani, cam în aceeaşi epocă în care economistul american John Maynard Keynes elabora teoria creşterii inflaţioniste, cu care Roosevelt scotea SUA din Marea Criză, un imigrant italian, Charles Ponzi, îşi lansa escrocheria care avea să-i poarte numele şi să inspire nenumărate scheme piramidale în lumea întreagă.

Schema Ponzi este o mutilare a teoriei lui Keynes, dar care arată şi acum, totodată, punctele slabe ale acesteia.

Nimic nou în faptul că resursele financiare obţinute prin îndatorarea unui guvern pot stimula creşterea în perioade de recesiune, aşa cum prevede doctrina keynessiană.

Totuşi, „nu este vorba numai de faptul că lumea dezvoltată a împrumutat semnificativ din bogăţia viitorului pentru a finanţa consumul de astăzi. A şi redus potenţialul de creştere al viitorului, făcând foarte dificil pentru generaţiile viitoare să facă faţă moştenirii celor de azi“, scrie Daniel Stelter, autorul raportului Boston Consulting Group (BCG).

Analistul BCG compară politica statelor dezvoltate cu o schemă piramidală de tip Ponzi, „pentru a releva seriozitatea problemei. La cinci ani după declanşarea crizei, liderii lumii dezvoltate încă „se complac“, în soluţii parţiale.

Politica economică a statelor dezvoltate întruneşte toate caracteristicile schemei piramidale Ponzi, observă şi La Tribune.

Ponzi şi toţi ceilalţi promotori ai schemelor piramidale foloseau sumele „investite“ de participanţii noi la schemă, ca să plătească profituri uriaşe celor mai vechi şi nu ca să investească pe piaţă, pentru ca din randamentele acestor investiţii să dea profit.

La fel şi guvernele statelor dezvoltate plătesc, cu banii celor din viitor, cheltuielile curente, în locul celor ale investiţiilor menite să asigure un efect de multiplicare în economie – mecansimul pe care şi-a bazat Keynes teoria.

Nici un dolar din cei împrumutaţi în această perioadă nu a produs creştere.

„Cifrele vorbesc de la sine. Datoriile totale (guvernamentale, întreprinderi, gospodării) ale ţărilor OCDE (una dintre organizaţiile celor mai dezvoltate ţări ale lumii) a crescut de la 160% din PIB în 1980, la 321% în 2010. În schimb, efectul de multiplicare a creşterii pare să fi fost în mare parte neutralizat“, scrie La Tribune, citând BCG.

În 1960, un dolar investit crea 59 cenţi din PIB suplimentar. Acum un dolar produce 18 cenţi“.

Care ar fi soluţia, după BCG?

Viziunea Boston Consulting Group (BCG) spune că:

„Toate părţile interesate trebuie să facă sacrificii. Creditorii trebuie să accepte pierderi.

Bogaţii trebuie să plătească taxe mai mari. Salariaţii trebuie să lucreze mai mult şi să economisească mai mult pentru pensiile lor.

Cheltuielile publice privind bunăstarea socială trebuie să fie tăiate, chiar dacă cheltuielile în noi domenii de investiţii sociale vor creşte..

Intervenţia Guvernului va trebui să fie mai mică şi mai eficientă.

Şi, pentru că aceste probleme nu afectează doar economiile dezvoltate, economiile emergente va trebui să contribuie la soluţie prin creşterea consumului şi scăderea exporturilor“.

Soluţia BCG seamănă, cumva, cu o rezolvare doar pentru ţările dezvoltate.

Pentru mai multe lămuriri trebuie consultat raportul Boston Consulting Group (BCG).