Realitatea climatică arată necesitatea unor investiţii masive în infrastructură hidrotehnică – AEI

„Realitatea climatică arată că urgenţa nu mai poate fi amânată. Dincolo de declaraţii, datele ultimilor 20 de ani sunt greu de ignorat. România se confruntă mai frecvent cu episodul sever de: caniculă extremă, inundaţii majore, perioade prelungite de secetă, blackout-uri energetice în ţări din Europa, alunecări de teren. Impactul economic şi social estimativ este semnificativ: inundaţii (medie anuală) – 100-200 milioane euro; inundaţii severe (2005/2010/2024) – 0,065 – 1,5 miliarde euro; 20-70 de decese; secetă (agricultură, energie etc.) – 0,8 – 1,5 miliarde euro; zeci sau sute de mii de familii afectate; alunecări de teren – aproximativ 0,3 miliarde euro”, se spune în analiza transmisă duminică AGERPRES.

Conform sursei citate, cifrele justifică fără echivoc necesitatea unor investiţii masive în infrastructură hidrotehnică pentru că „nu vorbim despre un lux sau despre o ambiţie industrială, ci despre protecţia vieţii, a proprietăţii, a securităţii energetice şi alimentare”.

Preşedintele AEI aminteşte că, din anul 2024, a subliniat că urgenţa imediată pentru România nu este exclusiv reducerea emisiilor de carbon – obiectiv esenţial pe termen mediu şi lung – ci implementarea rapidă a unor planuri de amenajare hidrotehnică pentru: prevenirea inundaţiilor şi alunecărilor de teren, acumularea apei în perioadele ploioase pentru utilizare în secetă, asigurarea apei pentru populaţie şi agricultură, producerea de energie electrică stabilă şi curată.

„Green Deal este o strategie de transformare structurală pe termen lung. România, însă, are nevoie simultan de măsuri de adaptare imediată. Adaptarea nu poate fi amânată până la finalizarea tranziţiei energetice”, consideră Chisăliţă.

El susţine că, în prezent, se conturează o incoerenţă de viziune la nivel decizional. „Mesajele publice din ultimele luni oscilează între minimizarea investiţiilor hidrotehnice şi hidroenergetice şi declararea lor drept ‘prioritate”, fără ca această schimbare de poziţie să fie însoţită de un cadru strategic coerent”, afirmă specialistul, care face o trecere în revistă a declaraţiilor publice.

Astfel, pe 11 septembrie 2025, ministrul Mediului afirma că „aceeaşi capacitate de producţie a unor hidrocentrale ar putea fi realizată prin parcuri solare, cu costuri de opt ori mai mici”, sugerând implicit inutilitatea sau cel puţin ineficienţa investiţiilor hidroenergetice aflate în curs de finalizare. În aceeaşi zi, însă, se susţinea că în cazul amenajărilor hidroenergetice nefinalizate „Hidroelectrica nu a făcut nimic greşit”, dar că „totul se va face doar legal” pe durata mandatului.

Pe 19 februarie 2026, discursul se schimbă: „avem nevoie de amenajări hidrotehnice”, „este o prioritate să construim baraje”, chiar dacă „nu avem încă scenarii pregătite”. În paralel, se anunţă necesitatea creşterii preţului apei industriale, cu asigurarea că populaţia nu va resimţi majorarea deoarece „marjele de profit ale operatorilor ar trebui coborâte”.

„Avem sau nu avem nevoie de baraje? Nu există nimic pregătit, dar trebuie să crească preţurile?”, se întreabă retoric Chisăliţă.

Conform acestuia, succesiunea de mesaje ridică o problemă de fond: lipsa unei naraţiuni consecvente şi asumate.

„Iar când justificarea majorării costurilor este construită pe ideea că ‘trebuie scăzute profiturile, celor care vor fi obligaţi să achite preţuri mai mari ale apei industriale’, intrăm pe un teren al populismului economic. Legea 31/1990 este clară: ‘societatea comercială este o structură organizată a cărei scop este generarea de profit’. A sugera că ajustarea administrativă a marjelor este soluţia pentru finanţarea investiţiilor publice echivalează cu transferarea responsabilităţii statului către mediul privat (înclusiv mediul privat al statului), fără o dezbatere despre costuri şi beneficii”, mai arată preşedintele AEI.

Potrivit calculelor asociaţiei, ponderea apei industriale în preţul final este estimată la: hidroenergie – 3,5%, energie nucleară – 0,01%, pâine – 0,01% – 0,04%, carne – 0,004% – 0,011%, apă menajeră – 0,7% – 1,4%.

Astfel, chiar şi în scenariul dublării preţului apei industriale, impactul estimat pentru o familie de patru persoane ar fi de aproximativ 124 lei pe an, reprezentând o creştere agregată de aproximativ 0,01% din coşul minim de consum anual.

„Dacă aceste cifre sunt corecte, atunci întrebarea devine inevitabilă: De ce trebuie să fim populişti şi nu sinceri? Dacă investiţiile sunt necesare – iar datele privind dezastrele naturale arată că sunt – atunci societatea trebuie să ştie clar: costul real, cine îl suportă, care este intervalul de timp de finalizare, care sunt benefice cuantificabile, ce garanţii există că proiectele vor fi finalizate. A ascunde costurile în spatele unei retorici anti-profit nu consolidează încrederea publică. Dimpotrivă, o erodează”, a adăugat Chisăliţă.

El consideră că adevărata problemă este dacă sunt finalizate aceste construcţii sau sunt abandonate din nou?

„România are un istoric dureros al proiectelor începute şi abandonate la 80-90% grad de realizare. Amenajări hidroenergetice începute acum 40 de ani stau şi astăzi neterminate, generând costuri fără beneficii. Provocarea reală nu este dacă avem nevoie de baraje. Răspunsul, în contextul climatic actual, este evident: da, avem nevoie de infrastructură modernă, adaptată riscurilor tot mai frecvente”, mai spune specialistul.

Acesta adaugă că provocarea reală este dacă: vom avea scenarii clare şi fundamentate ştiinţific?; vom respecta mediul fără a bloca dezvoltarea amenajărilor?; vom asigurarea finanţării transparente?; vom duce investiţiile până la capăt?

„Coerenţa politicii publice înseamnă asumare, nu oscilaţie. Înseamnă transparenţă, nu populism. Înseamnă planificare strategică, nu reacţie emoţională la cicluri mediatice. România are nevoie de baraje, de acumulări, de sisteme moderne de gestionare a apei. Dar are nevoie şi de un discurs onest: despre costuri, despre responsabilităţi şi despre timp. Pentru că, în final, întrebarea nu este doar ‘avem sau nu nevoie de baraje?’.
Întrebarea este dacă avem maturitatea administrativă şi politică de a construi consecvent ceea ce e declarat prioritar”, încheie Chisăliţă analiza.