Reţete germane de mântuire a Europei

Altfel spus, elita germană recomandă măsuri sporite de integrare europeană. Dar nu orice fel de măsuri. De pildă, guvernul Merkel respinge categoric eurobondurile, care, în opinia Berlinului – o opinie împărtăşită şi de mare parte a opoziţiei de stânga – ar reprezenta o pernicioasă colectivizare a datoriilor, care ar antrena în hău şi statele europene încă neatinse de criză. Între ele, Germania.

Ceea ce, în schimb s-ar impune întru salvarea Europei, este, din unghiul oficialilor germani, nu doar amplificarea competitivităţii economice a statelor europene, prin adoptarea de reforme structurale, ci şi realizarea unei uniuni fiscale şi – de ce nu – a unei uniuni politice.

Creierul economico-financiar al guvernului Merkel, ministrul de finanţe Wolfgang Schäuble, s-a exprimat clar în acest sens. Potrivit ziarului Die Welt, liderii Europei, Barroso şi van Rompoy, şeful Băncii Centrale Europene, Draghi, precum şi premierul luxemburghez Juncker, cel care conduce Eurogroupul, au fost însărcinaţi să elaboreze un plan de salvare a Europei, relateaza Deutsche Welle. 

Dar Germania dă semne că ştie încă de pe acum ce hapuri ar trebui să înghită europenii ca să se lecuiască de fatala maladie abătută asupra continentului. „În lupta împotriva crizei datoriilor avem nevoie de o mai puternică integrare europeană”, a spus ministrul german de finanţe, cerând, textual, uniunea fiscală, într-un interviu acordat cotidianului economic Handelsblatt.

Demnitarul creştin-democrat şi-a motivat de altfel propunerea, una pe care, în trecut, şi alţi experţi germani au considerat-o o condiţie sine qua non a oricărei uniuni monetare, fiind însă ignoraţi la vremea lor, din motive politice, de guvernul Helmut Kohl, înaintea introducerii monedei euro. Schäuble a explicat că, în absenţa acestei uniuni fiscale, nu se poate realiza o concordanţă între politica fiscală şi cea monetară.

Practic, o uniune fiscală ar conduce spre o uniune politică. Spre Statele Unite ale Europei. Dar până la această controversată integrare se va trece la tentative de rezolvare a pericolului bancar reprezentat de aşa-numitul „grexit” – cum i se spune posibilei ieşiri a Greciei din zona euro, după eventuala victorie a extremiştilor în alegerile elene.

Merkel a sugerat ideea punerii băncilor importante, relevante pentru întregul sistem, sub supravegherea UE. Cancelara şi oamenii ei din executivul de centru-dreapta, creştin-liberal, de la Berlin sunt, de asemenea, de acord cu propunerea şefului Comisiei Europene, Barroso, care a avansat ideea unei uniuni bancare europene.

Germania ar dori, de asemenea, ca Spania, cea mai periclitată de contaminare după o virtuală prăbuşire a Greciei, să se refugieze sub umbrela financiară a Europei. Concomitent, Merkel pare înclinată să accepte ca zona euro să devină în faza următoare un soi de club de elită al ţărilor care pot şi vor o integrare aprofundată şi rapidă.

Criticii Berlinului consideră că lipsa de idei a Germaniei, dincolo de brutala insistenţă asupra austerităţii, ar fi de vină pentru extinderea şi perpetuarea crizei. Iar George Soros i-a dat Europei trei luni spre a-şi reveni din criză, dar nu şi-a ascuns scepticismul şi pesimismul iscat de ceea ce miliardarului american îi pare a fi inflexibilitatea Republicii Federale.

Dată fiind magnitudinea crizei şi nevoile politice interne ale guvernului de la Berlin e probabil ca Merkel, un om politic care a demonstrat frecevent că ştie să apese pe claviatura compromisurilor, să depună eforturi spre a-i convinge pe partenerii ei liberali să accepte unele revendicări ale stângii. E vorba de solicitările opoziţiei de stânga din Germania, ca şi ale noii conduceri socialiste a Franţei.

Ca atare, Merkel se va declara probabil de acord să admită de pildă o taxă pe tranzacţii financiare. În plus, cancelara va accepta un program de relansare a creşterii economice în Europa, o creştere imperios necesară în condiţiile unui devastator şomaj şi a unei nu mai puţin devastatoare recesiuni care s-a abătut asupra sudului continentului.