Retragerea discretă a SUA din Europa de Est amplifică îngrijorările aliaţilor – Reuters

La reuniunea de la Ankara, delegaţii din statele baltice şi din Polonia purtau cu mândrie insigne prin care se declarau membri ai „clubului celor 5%”, singurele naţiuni din Alianţa NATO care atinseseră deja obiectivul de cheltuieli stabilit la reuniunea de anul trecut de la Haga – un statut despre care credeau, până de curând, că le va asigura un sprijin militar durabil din partea Statelor Unite, scrie Agerpres.

În ciuda faptului că preşedintele american Donald Trump a avut unele dintre cele mai tranşante intervenţii de până acum la o reuniune internaţională majoră, oficialii NATO, inclusiv secretarul general Mark Rutte, au prezentat summitul drept un succes, invocând o serie de noi acorduri în domeniul apărării, creşterea cheltuielilor europene şi un angajament „de neclintit” privind apărarea reciprocă.

Totuşi, multe dintre aceste angajamente – între care o bancă de investiţii pentru apărare susţinută de nouă state şi condusă de Canada, precum şi un consorţiu pentru dezvoltarea de rachete de lovire cu rază lungă de acţiune, în valoare de 50 de miliarde de dolari şi care implică aproximativ douăsprezece ţări – vor necesita ani până să producă rezultate concrete.

În public, chiar şi lideri sceptici faţă de Trump, precum premierul canadian Mark Carney, l-au lăudat pe preşedintele american pentru presiunea exercitată asupra membrilor NATO în vederea majorării cheltuielilor pentru apărare.

Între timp, ceea ce se întâmplă efectiv pe teren în această vară este că SUA şi-au redus prezenţa militară în unele dintre cele mai vulnerabile zone ale Europei de Est, tocmai în momentul în care cresc temerile că regimul de la Kremlin, tot mai des umilit în mod public de atacurile cu drone şi rachete cu rază lungă ale Ucrainei asupra teritoriului rus – ar putea fi tentat să reacţioneze agresiv.

O analiză a titlurilor din presa europeană realizată de compania de monitorizare şi analiză predictivă bazată pe inteligenţă artificială Omniforecaster estimează o probabilitate de 18% ca până la sfârşitul anului 2026 să izbucnească o confruntare armată soldată cu victime între Rusia şi state membre NATO. Aceasta indică un context de securitate suficient de riscant încât guvernele să acorde o atenţie sporită situaţiei, mai ales în contextul în care Washingtonul îşi reduce discret efectivele militare.

Vorbind săptămâna trecută la conferinţa anuală organizată de Chatham House, fostul ministru britanic responsabil pentru forţele armate, Al Carns, a afirmat că situaţia strategică este cea mai riscantă de la criza rachetelor din Cuba din 1962.

Cu toate acestea, deocamdată, majoritatea analiştilor şi oficialilor consideră că Rusia este mai degrabă înclinată să îşi continue campania de „război hibrid”, bazată pe perturbare şi sabotaj, decât să recurgă la o acţiune militară directă.

Riscul unei escaladări haotice nu se limitează însă la Europa. SUA par la fel de implicate ca şi până acum în conflictul din Golf, iar Trump a sugerat la Ankara că ar putea intensifica şi mai mult loviturile împotriva infrastructurii esenţiale a Iranului, spre îngrijorarea aliaţilor Washingtonului din Golf, care se tem că ar putea suporta cea mai mare parte a represaliilor Teheranului.

În Orientul Mijlociu, SUA au început încă de la mijlocul lunii ianuarie să retragă personal din bazele avansate, ca măsură de precauţie pe fondul tensiunilor în creştere cu Iranul. Cei mai mulţi observatori se îndoiesc că SUA vor mai menţine vreodată un număr semnificativ de militari – alţii decât cei dedicaţi apărării antiaeriene – sau echipamente militare în ţări precum Qatar sau Kuweit, continuând astfel tendinţa începută prin retragerea completă din Siria şi reducerea prezenţei din Irak.

În unele cazuri, anumite activităţi au fost relocate în SUA, inclusiv cea mai mare parte a activităţilor de coordonare desfăşurate anterior de Centrul de Operaţiuni Aeriene al Coaliţiei (CAOC) de la baza aeriană Al Udeid din Qatar. În alte cazuri, SUA preferă în prezent să îşi desfăşoare aeronavele şi dronele în locaţii considerate mai sigure, precum Iordania, Israel şi Turcia, precum şi în Europa continentală.

Procesul decizional de la Washington este atât de concentrat în mâinile lui Trump şi ale cercului său restrâns, încât majoritatea oficialilor străini consideră că orice decizii similare viitoare ar putea fi luate practic fără niciun avertisment prealabil.

Încă din luna mai, Pevkur asigurase presa locală că „trupele americane se află în Estonia şi vor rămâne acolo”, deşi a recunoscut că „nu se poate exclude nimic”, având în vedere incertitudinea recentă cu privire la politica SUA.

Acum, el a declarat că efectivele americane au scăzut la mai puţin de 100 de militari, adică la aproximativ o şesime din nivelul înregistrat în iarna trecută, când un detaşament de tancuri americane era staţionat în sudul Estoniei.

Potrivit lui Pevkur, comandanţii de rang înalt ai forţelor americane din Europa l-au informat că un alt detaşament ar urma să sosească mai târziu în această vară, însă această desfăşurare ar putea face obiectul unei reevaluări aflate încă în curs.

Potrivit unor oficiali din domeniul apărării din statele baltice, Polonia şi SUA, retragerile din ţările baltice au fost o consecinţă directă a deciziei neaşteptate a administraţiei Trump de luna trecută de a anula rotaţia planificată de mult timp a aproximativ 5.000 de militari în Polonia.

Această decizie a surprins atât guvernul de la Varşovia, cât şi pe mulţi dintre militarii implicaţi; unii dintre ei erau literalmente pe punctul de a se îmbarca în avioanele care urmau să îi transporte în Europa.

Anularea rotaţiei a avut apoi un efect de domino asupra deplasării unei părţi dintre aceşti militari prin statele baltice, astfel încât aproximativ 1.000 de soldaţi au părăsit Lituania în luna iunie fără a fi înlocuiţi, potrivit informaţiilor disponibile.

Atât secretarul american al apărării, Pete Hegseth, cât şi responsabilul Pentagonului pentru politici de apărare, Elbridge Colby, au vorbit în repetate rânduri despre necesitatea de a acorda prioritate confruntării cu ascensiunea Chinei, promovând conceptul unui „NATO 3.0”, în care Europa să îşi asume o responsabilitate mult mai mare pentru propria apărare.

Însă şi în regiunea Indo-Pacificului dinamica se schimbă. Majoritatea aliaţilor tradiţionali ai SUA – între care Japonia, Australia, Coreea de Sud, Taiwan şi Filipine – sunt din ce în ce mai îngrijoraţi că tendinţa pe termen lung ar putea conduce la o retragere, cel puţin parţială, a prezenţei americane în regiune.

Unii comentatori ucraineni au sugerat că reducerea prezenţei militare americane în statele baltice ar putea avea drept scop îmbunarea Rusiei. De altfel, unele voci pro-Kremlin şi, ocazional, chiar preşedintele Vladimir Putin au afirmat că retragerea trupelor americane sau, mai larg, a forţelor NATO din Europa de Est ar trebui să facă parte din orice acord de pace privind Ucraina.

Există însă şi o altă posibilă explicaţie: SUA ar putea încerca să se asigure că, în cazul în care conflictul din Europa de Est escaladează şi sunt lansate atacuri asupra teritoriului NATO, vor avea mai puţine trupe expuse pericolului.

Aceasta ar reprezenta o schimbare majoră a strategiei americane – una care s-ar putea să nu fie semnalată în mod clar din timp. La Washington, unele voci – inclusiv cele ale grupului de reflecţie Defense Priorities, care pledează ferm pentru o reducere suplimentară a prezenţei militare americane în străinătate – susţin de mai mulţi ani că SUA ar trebui să menţină efective mult mai reduse în zonele considerate riscante din afara ţării.

Potrivit acestei perspective, retragerea ar trebui să vizeze nu doar Orientul Mijlociu şi Europa, ci şi poziţiile vulnerabile din regiunea Indo-Pacifică. Printre acestea se numără insula japoneză Okinawa, precum şi bazele americane din Guam, despre care unii strategi consideră că ar fi prea expuse unui eventual atac chinez în cazul izbucnirii unui conflict.

Acolo unde SUA îşi menţin forţele desfăşurate, susţin aceşti analişti, acestea ar trebui să fie unităţi foarte mobile, care operează frecvent sisteme de rachete cu rază lungă de acţiune, precum ATACMS, capabile să ameninţe atât navele Chinei, cât şi ţinte de pe teritoriul continental chinez.

Unele dintre aceste sisteme au fost utilizate pentru prima dată în exerciţiile conduse de Statele Unite în Japonia şi Filipine, organizate la începutul acestei veri.

Temerile privind angajamentul pe termen lung al SUA determină deja mai mulţi aliaţi, atât din Europa, cât şi din regiunea Indo-Pacifică, să încerce o coordonare mai strânsă, inclusiv în domeniul achiziţiilor militare. Totuşi, această tendinţă nu este privită favorabil de toţi oficialii americani.

În această săptămână, responsabilul Pentagonului pentru politici de apărare, Elbridge Colby, a afirmat că, fără participarea Statelor Unite, astfel de iniţiative nu ar face decât să irosească resurse.

„Realitatea este simplă: nicio altă ţară şi niciun grup de ţări nu poate rivaliza cu baza industrială de apărare a Statelor Unite, nici din punctul de vedere al cantităţii, nici al calităţii”, a scris acesta.

Şeful Forţelor Aeriene germane, Holger Neumann, a declarat pentru Politico săptămâna trecută că Europa trebuie într-adevăr să accelereze achiziţiile de armament american.

„Dezvoltarea propriilor noastre capabilităţi necesită timp”, a spus el. „Iar în acest moment nu avem timp”.

Oficialii germani apreciază că ameninţarea va atinge nivelul maxim în anul 2029. Alţii consideră că aceasta s-ar putea materializa mult mai devreme. În orice caz, cei care sperau că prezenţa trupelor americane pe teren, în rolul de „forţă de descurajare prin prezenţă” (tripwire), va continua să asigure efectul de descurajare a unui posibil agresor ar putea fi dezamăgiţi.