Rezumat

Datele privind primul semestru al anului 2026 arată o schimbare de natură, nu de intensitate, a fenomenului insolvenței în România: numărul procedurilor crește, numărul falimentelor scade, iar valoarea activelor antrenate în proceduri colective se multiplică. Lucrarea pornește de la această constatare pentru a examina poziția juridică a creditorului chirografar în reorganizările judiciare de mare calibru, după modificările aduse Legii nr. 85/2014 prin Legea nr. 216/2022. Teza susținută este că principala vulnerabilitate a acestui creditor nu rezidă astăzi în regulile de vot sau în ierarhia distribuirilor, ci într-o asimetrie de tratament fiscal: reducerea de creanță operată prin planul confirmat este deductibilă la creditor, dar rămâne impozabilă la debitor, iar impozitul astfel născut are regimul creanței curente, achitabilă cu prioritate față de programul de plăți. Consecința este că sacrificiul consimțit de creditorul chirografar finanțează o creanță bugetară care nu ar fi existat în absența planului, iar neplata acelei creanțe, dacă rămâne exigibilă peste valoarea-prag și nu este eșalonată, poate deschide calea falimentului pe care planul urmărea să îl evite.

Cuvinte-cheie: reorganizare judiciară; creditor chirografar; tratament corect și echitabil; reducere de creanță; creanță curentă; impozit pe profit.

I. Problema

a) Datele

În semestrul I al anului 2026, numărul procedurilor de insolvență deschise în România a crescut cu 43,1% față de perioada corespunzătoare a anului 2025. În același interval, numărul falimentelor a scăzut cu 42%. Numărul societăților intrate în proceduri colective — insolvență, concordat preventiv, acord de restructurare sau faliment simplificat — a fost de 303, cu 36,9% mai mult decât în semestrul I 2025. Cifra de 303 nu se confundă cu numărul procedurilor de insolvență, a căror creștere de 43,1% este raportată separat de aceeași sursă.

Cifra care contează însă pentru analiza juridică nu este numărul procedurilor, ci masa patrimonială antrenată în ele. Valoarea activelor imobilizate ale societăților intrate în proceduri colective a urcat la 3,35 miliarde lei, de la aproximativ 1,06 miliarde lei în semestrul I 2025 — o creștere de 216%. Simultan, valoarea activelor societăților intrate efectiv în faliment a scăzut cu 47,4%, la circa 100 milioane lei.

Distribuția pe sectoare confirmă aceeași direcție. Comerțul concentrează 70 de societăți, cu aproximativ 1 miliard lei active imobilizate și 1.663 de salariați. Construcțiile numără 64 de societăți. Agricultura, sector care în semestrul I 2025 generase doar 12 proceduri colective cu active de aproximativ 80 milioane lei, a ajuns la 44 de proceduri, cu active de 1,24 miliarde lei.

Datele lunare confirmă tendința: în iulie 2026 au fost deschise 1.016 dosare noi de insolvență, dintre care 248 în municipiul București.

Aceste date provin din analize ale unor operatori privați de informații financiare (INFINEXA, RisCo), preluate de presa economică. Ele nu au statutul unor statistici judiciare oficiale și trebuie tratate ca atare. Pentru scopul prezentei analize, ceea ce contează nu este precizia la a doua zecimală, ci ordinul de mărime și direcția — ambele fiind confirmate de surse independente.

b) Divergența dintre cele două curbe

Creșterea cu 43% a insolvențelor însoțită de scăderea cu 42% a falimentelor nu constituie un paradox statistic. Este expresia unei deplasări structurale: reorganizarea judiciară a devenit ieșirea dominantă din procedura colectivă, în locul lichidării. Fenomenul este, în parte, consecința reformei operate prin Legea nr. 216/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 709 din 14 iulie 2022 și intrată în vigoare la 17 iulie 2022, prin care a fost transpusă în dreptul intern Directiva (UE) 2019/1023 privind cadrele de restructurare preventivă.

Consecința practică este că un număr tot mai mare de creditori chirografari se găsesc, nu în fața unei lichidări în care primesc puțin sau nimic și procedura se închide, ci în fața unui plan de reorganizare pe care îl vor suporta ani de zile. Natura problemei se schimbă: din chestiune de recuperare, devine chestiune de poziție juridică într-o procedură de durată.

c) Teza

Analiza care urmează susține că, în reorganizările de calibrul celor pe care le arată datele din 2026, vulnerabilitatea principală a creditorului chirografar nu se află acolo unde este căutată de regulă — în regulile de vot și în ierarhia art. 161 din Legea nr. 85/2014 — ci într-o zonă care scapă analizei de drept al insolvenței pentru că aparține formal dreptului fiscal.

Reducerea de creanță operată prin planul de reorganizare confirmat generează, în patrimoniul debitorului, un venit contabil impozabil. Legiuitorul a reglementat expres efectele fiscale ale acestei operațiuni la creditor — deductibilitatea pierderii și ajustarea bazei de impozitare a TVA — dar nu a prevăzut nicio derogare corespunzătoare la debitor. Impozitul rezultat este o creanță născută după deschiderea procedurii, deci o creanță curentă, plătibilă la scadență în afara masei credale. El se achită din aceeași sursă din care ar trebui să fie plătit programul de plăți, iar neplata lui, în condițiile art. 143 alin. (3), poate deveni temei de intrare în faliment.

Rezultă o construcție în care creditorul chirografar renunță la o parte din creanță, renunțarea generează venit impozabil în patrimoniul debitorului, iar impozitul aferent se plătește cu prioritate față de creanța la care el a renunțat. Sacrificiul finanțează creanța bugetară născută din sacrificiu.

II. Poziția chirografarului în arhitectura legii după Legea nr. 216/2022

a) Categoriile de vot

Potrivit art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, următoarele creanțe se constituie în categorii distincte, care votează separat: a) creanțele care beneficiază de drepturi de preferință; b) creanțele salariale; c) creanțele bugetare; d) creanțele creditorilor indispensabili; e) celelalte creanțe chirografare.

Fiecare creanță beneficiază de un drept de vot, pe care titularul îl exercită în categoria din care creanța face parte — art. 138 alin. (2). Creditorul chirografar comun se regăsește, prin urmare, în ultima categorie, alături de toți ceilalți creditori fără cauză de preferință care nu au fost calificați drept indispensabili.

Calificarea drept creditor indispensabil are, din această perspectivă, o importanță care depășește cu mult aspectul formal: ea scoate creanța din categoria chirografară comună și o plasează într-o categorie proprie, cu vot propriu. Este primul punct de negociere într-o procedură în care creditorul chirografar urmărește să își păstreze relevanța.

b) Majoritatea în interiorul categoriei

Art. 138 alin. (4) prevede că un plan va fi socotit acceptat de o categorie de creanțe dacă în categoria respectivă planul este acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanțelor din acea categorie.

Asupra acestui text, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 28/2022 privind dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 534 din 31 mai 2022, prin care a stabilit că dispozițiile art. 138 alin. (4) și art. 139 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie interpretate în sensul că imposibilitatea adoptării unei hotărâri în adunarea creditorilor convocată pentru aprobarea planului de reorganizare, din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocați la cel puțin două ședințe având aceeași ordine de zi, nu echivalează cu votul negativ asupra planului de reorganizare.

Dezlegarea are o consecință practică pe care creditorul chirografar trebuie să o cunoască înainte de a-și construi strategia: absenteismul nu este o formă de opoziție. Creditorul care alege să nu se prezinte nu a votat împotrivă; el a ieșit, pur și simplu, din ecuație. Consecința nu trebuie însă împinsă dincolo de text. Art. 138 alin. (4) cere majoritate absolută din valoarea creanțelor din categorie, nu din valoarea celor prezenți. Majoritatea celor prezenți este regula de la art. 49 alin. (1), pentru hotărârile ordinare ale adunării, și nu se aplică acceptării planului de către categorie. Decizia nr. 28/2022 nu mută baza de calcul: spune că absența nu este vot negativ și, în dispozitiv, că judecătorul-sindic nu poate confirma planul în lipsa unei hotărâri de aprobare a adunării. Într-o categorie chirografară numeroasă și dispersată, absenteismul face acceptarea mai grea, nu mai ușoară. Absentul nu votează împotrivă, dar nici nu furnizează votul afirmativ necesar pentru a trece de jumătate din valoarea categoriei.

c) Pragurile de acceptare a planului

Art. 139 alin. (1) stabilește condițiile confirmării, diferențiate după numărul categoriilor existente în programul de plăți:

1. în cazul în care sunt 5 categorii, planul se consideră acceptat dacă cel puțin 3 dintre categoriile de creanțe menționate în programul de plăți, dintre cele prevăzute la art. 138 alin. (3), acceptă planul cu condiția ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul și ca cel puțin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte planul.

Pentru ipoteza a trei categorii, litera B cere acceptarea de către cel puțin două categorii, cu aceleași două condiții suplimentare. Pentru ipoteza a două sau a patru categorii, litera C cere votul a cel puțin jumătate din numărul categoriilor, cu aceleași condiții.

Structura este, prin urmare, una de dublu prag: un prag pe categorii și un prag valoric de 30% din masa credală, dublate de cerința ca cel puțin o categorie defavorizată să fi acceptat planul. Creditorul chirografar care deține o pondere semnificativă în masa credală poate bloca pragul de 30%; cel care nu o deține nu poate bloca nimic singur.

Potrivit literei E, sunt considerate creanțe nedefavorizate — și se consideră că au acceptat planul — creanțele ce se vor achita integral în termen de 30 de zile de la confirmarea planului ori în conformitate cu contractele de credit sau de leasing din care rezultă. Mecanismul permite, prin construcția programului de plăți, neutralizarea unor creanțe din calculul opoziției.

d) Tratamentul corect și echitabil

Potrivit art. 139 alin. (1) lit. D, fiecare categorie defavorizată de creanțe care a respins planul va fi supusă unui tratament corect și echitabil prin plan. Conținutul noțiunii este definit de art. 139 alin. (2), care cere îndeplinirea cumulativă a patru condiții:

1. a) niciuna dintre categoriile care resping planul și nicio creanță care respinge planul nu primesc mai puțin decât ar fi primit în cazul falimentului; b) nicio categorie sau nicio creanță aparținând unei categorii nu primește mai mult decât valoarea totală a creanței sale; c) în cazul în care o categorie defavorizată respinge planul, nicio categorie de creanțe cu rang inferior categoriei defavorizate neacceptante, astfel cum rezultă din ierarhia prevăzută la art. 138 alin. (3), nu primește mai mult decât ar primi în cazul falimentului; d) planul prevede același tratament pentru fiecare creanță în cadrul unei categorii distincte, cu excepția rangului diferit al celor beneficiare ale unor cauze de preferință, precum și în cazul în care deținătorul unei creanțe consimte la un tratament mai puțin favorabil pentru creanța sa.

Litera a) consacră în dreptul intern ceea ce dreptul Uniunii denumește criteriul respectării intereselor creditorilor. Art. 2 alin. (1) pct. 6 din Directiva (UE) 2019/1023 îl definește drept criteriul care este îndeplinit dacă niciun creditor disident nu s-ar găsi printr-un plan de restructurare într-o situație mai puțin favorabilă decât dacă s-ar aplica ordinea normală a priorităților de lichidare în temeiul dreptului intern, fie în caz de lichidare — prin vânzare individuală sau în bloc —, fie în scenariul următoarei alternative optime, în cazul în care planul de restructurare nu ar fi confirmat.

e) Concluzie parțială

Arhitectura legală descrisă mai sus nu îl lasă pe creditorul chirografar fără apărare, dar îi mută apărarea dintr-un registru în altul. Votul său contează aritmetic numai dacă deține pondere valorică. În lipsa ponderii, singurul instrument real rămâne contestarea legalității planului pe terenul art. 139 alin. (2) lit. a) — adică demonstrația că primește, prin plan, mai puțin decât ar fi primit în faliment. Secțiunea următoare arată de ce această demonstrație a devenit, în reorganizările de mare calibru, mai dificilă, nu mai ușoară.

III. Cele patru deplasări care schimbă poziția chirografarului

a) Aritmetica votului

Prima deplasare este cea deja descrisă: votul pe categorii, combinat cu dezlegarea dată prin Decizia nr. 28/2022, transformă categoria chirografară dintr-un bloc de blocaj într-un bloc de legitimare. Chirografarii nu mai pot fi ignorați ca masă — categoria lor votează separat și poate furniza una dintre categoriile necesare acceptării — dar nici nu mai pot bloca planul prin pasivitate.

b) Testul comparativ ca obiect de probațiune

A doua deplasare este cea mai importantă din punct de vedere practic. Condiția prevăzută de art. 139 alin. (2) lit. a) presupune o comparație între două scenarii: ceea ce primește creditorul prin plan și ceea ce ar fi primit în faliment. Al doilea termen al comparației este, prin ipoteză, ipotetic. El se construiește prin evaluare.

Când masa patrimonială este redusă, evaluarea de lichidare este relativ simplă și marja de eroare este mică. Când activele imobilizate antrenate într-o singură procedură ating ordinul sutelor de milioane de lei — ceea ce datele din 2026 arată că se întâmplă tot mai des — evaluarea de lichidare devine ea însăși obiectul litigiului. Diferența dintre o valoare de lichidare forțată și o valoare de vânzare în bloc, ca subansamblu funcțional, poate schimba integral rezultatul testului.

Este de observat că art. 2 alin. (1) pct. 6 din Directivă enumeră expres ambele modalități — vânzarea individuală și vânzarea în bloc, ca subansamblu funcțional — precum și scenariul următoarei alternative optime. Textul european nu impune, prin urmare, o singură metodă de evaluare; el deschide un evantai. Creditorul chirografar care contestă planul are interesul să susțină scenariul care îi este favorabil, iar debitorul pe cel opus.

Consecința metodologică pentru practician este directă: într-o reorganizare de mare calibru, contestația întemeiată pe art. 139 alin. (2) lit. a) se câștigă sau se pierde pe raportul de evaluare, nu pe argumentul de principiu. Judecătorul-sindic poate cere, potrivit art. 139 alin. (1), unui specialist să își exprime o opinie privind posibilitatea de realizare a planului, înainte de confirmarea lui — instrument care merită solicitat, nu așteptat.

c) Durata

A treia deplasare privește timpul. Potrivit art. 133 alin. (3), executarea planului de reorganizare nu va putea depăși 3 ani, calculați de la data confirmării planului. Prin excepție, art. 133 alin. (3^1), introdus prin Legea nr. 216/2022, prevede că, în cazul debitorilor persoane juridice, executarea planului poate dura 4 ani de la confirmare. Patru ani este durata inițială posibilă, nu plafonul: art. 139 alin. (5), în forma dată de aceeași lege, permite modificarea planului, inclusiv prelungirea, fără a depăși o durată totală de 5 ani de la confirmarea inițială.

Ambele texte precizează că termenele de plată stabilite prin contracte — inclusiv de credit sau de leasing — pot fi menținute prin plan, chiar dacă depășesc perioada de 3, respectiv 4 ani, și pot fi prelungite cu acordul expres al creditorilor.

Pentru creditorul chirografar, extinderea la patru ani înseamnă că valoarea nominală a creanței înscrise în programul de plăți și valoarea ei economică efectivă diverg semnificativ. O creanță achitată eșalonat pe patru ani, fără dobândă, de către o societate care tocmai a demonstrat că nu își poate onora obligațiile, nu are valoarea pe care o afișează tabelul. Acest element nu intră însă în testul comparativ decât dacă este invocat și dovedit — ceea ce constituie, în opinia noastră, o direcție de argumentare insuficient exploatată în practică.

d) Prioritatea finanțării noi

A patra deplasare privește ierarhia. Art. 133 alin. (5) lit. B prevede că planul va specifica obținerea de resurse financiare pentru susținerea realizării planului și sursele de proveniență a acestora, finanțările aprobate prin plan urmând să beneficieze de prioritate la restituire potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) pct. 2 sau, după caz, potrivit prevederilor art. 161 pct. 2.

Corespunzător, art. 161 pct. 2 din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 216/2022, plasează creanțele provenind din finanțări acordate potrivit art. 87 alin. (4) și art. 133 alin. (5) lit. B imediat după cheltuielile de procedură. Prin același act normativ a fost introdus pct. 2^1, care acordă același rang privilegiat creanțelor provenind din finanțări acordate în proceduri de prevenire a insolvenței, precum și onorariilor practicianului din astfel de proceduri.

Precizarea este necesară: art. 161 este ordinea de distribuire în faliment, nu ordinea de plată din timpul reorganizării, care urmează programul de plăți. Prioritatea finanțării noi contează pentru chirografar în două momente — la confirmare, pentru că planul o înscrie cu rang privilegiat, și în faliment, dacă reorganizarea eșuează. Pentru claritate, ierarhia art. 161 relevantă pentru creditorul chirografar este următoarea: pct. 1 — cheltuielile de procedură; pct. 2 și 2^1 — finanțările noi; pct. 3 — creanțele din raporturi de muncă; pct. 4 — creanțele rezultând din continuarea activității după deschiderea procedurii; pct. 5 — creanțele bugetare; pct. 8 — creanțele din credite bancare, livrări de produse, prestări de servicii, chirii; pct. 9 — alte creanțe chirografare; pct. 10 — creanțele subordonate.

Fiecare leu de finanțare nouă, garantat la rangul 2, se scade din ceea ce rămâne pentru rangurile 8 și 9. Mecanismul este justificat economic — fără finanțare nouă, reorganizarea nu este viabilă — dar efectul său asupra creditorului chirografar este de diluare suplimentară a unei poziții deja subordonate.

e) Concluzie parțială

Cele patru deplasări descrise mai sus sunt consecințe asumate ale politicii legislative europene de favorizare a restructurării față de lichidare. Ele pot fi criticate sau apărate, dar nu sunt accidentale. Secțiunea următoare se ocupă de un element care, spre deosebire de acestea, nu pare să fi fost nici intenționat, nici analizat.

IV. Asimetria fiscală a reducerii de creanțe

a) Regimul fiscal al creditorului

Legiuitorul fiscal a reglementat expres situația creditorului a cărui creanță este redusă sau eliminată prin planul de reorganizare, și a făcut-o în sens favorabil acestuia, pe două planuri.

În materia impozitului pe profit, art. 25 alin. (4) lit. h) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal califică drept nedeductibile pierderile înregistrate la scoaterea din evidență a creanțelor, pentru partea neacoperită de provizion, potrivit art. 26, „precum și cele înregistrate în alte cazuri decât următoarele”, iar primul caz exceptat este, potrivit pct. 1, „punerea în aplicare a unui plan de reorganizare confirmat printr-o sentință judecătorească, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2014”.

Formularea este prin excludere, dar rezultatul este neechivoc: pierderea suferită de creditor ca urmare a reducerii creanței prin plan confirmat este deductibilă fiscal, pentru partea neacoperită de provizion. Dacă ajustarea pentru depreciere a fost deja dedusă potrivit art. 26, venitul din reluarea ei este neimpozabil în aceeași măsură, prin art. 23 lit. d). Simetria favorabilă creditorului nu este, așadar, o deductibilitate a întregii creanțe reduse, ci a părții care nu a fost deja recunoscută fiscal.

În materia taxei pe valoarea adăugată, art. 287 lit. d) din Codul fiscal, în vigoare în această materie de la 1 ianuarie 2016, permite ajustarea bazei de impozitare în cazul în care contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se poate încasa ca urmare a intrării în faliment a beneficiarului sau ca urmare a punerii în aplicare a unui plan de reorganizare admis și confirmat printr-o sentință judecătorească, prin care creanța creditorului este modificată sau eliminată. Textul precizează că ajustarea este permisă începând cu data pronunțării hotărârii judecătorești de confirmare a planului de reorganizare, iar, în cazul falimentului, de la data sentinței sau încheierii prin care s-a decis intrarea în faliment, în termen de 5 ani. Legea nr. 33/2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 179 din 5 martie 2024 și intrată în vigoare la 8 martie 2024, a modificat art. 287 lit. c), privind reducerile de preț, nu lit. d). Atribuirea regulii de reorganizare acestui act ar fi, prin urmare, inexactă.

Rezultă că, pe latura creditorului, legiuitorul fiscal a identificat problema, a reglementat-o și a ales soluția favorabilă: deductibilitate la impozitul pe profit, ajustare la TVA, ambele legate expres de momentul confirmării planului.

b) Regimul fiscal al debitorului

Operațiunea este, prin natura ei, simetrică. Reducerea creanței generează, în contabilitatea debitorului, un venit — stingerea unei datorii fără plată se înregistrează ca venit al perioadei. Momentul este, de regulă, cel al intrării în vigoare a sentinței de confirmare: art. 140 alin. (1) prevede că, de la acea dată, creanțele sunt modificate astfel cum prevede planul. Dacă reducerea este condiționată de executarea integrală a planului, venitul și impozitul se nasc la îndeplinirea condiției, nu la confirmare. Distincția trebuie citită în plan, nu presupusă. Potrivit art. 19 alin. (1) din Codul fiscal, rezultatul fiscal se calculează ca diferență între veniturile și cheltuielile înregistrate conform reglementărilor contabile aplicabile, din care se scad veniturile neimpozabile și deducerile fiscale și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.

Întrebarea decisivă este, prin urmare, dacă venitul rezultat din reducerea de creanță operată prin planul de reorganizare confirmat figurează printre veniturile neimpozabile. Răspunsul este negativ.

Art. 23 din Codul fiscal, care enumeră limitativ veniturile neimpozabile la calculul rezultatului fiscal, nu conține nicio mențiune privind reorganizarea judiciară, insolvența, concordatul preventiv ori stingerea datoriilor prin plan confirmat. Litera d) a aceluiași articol declară neimpozabile veniturile din anularea, recuperarea, inclusiv refacturarea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile din restituirea ori anularea unor dobânzi și/sau penalități pentru care nu s-a acordat deducere, precum și veniturile reprezentând anularea rezervei înregistrate în condițiile acolo prevăzute — ipoteze care privesc simetria deducere/impozitare a unor cheltuieli anterioare, iar nu stingerea unei datorii comerciale sau financiare prin efectul unei hotărâri judecătorești.

În consecință, venitul rezultat din reducerea de creanță prin plan de reorganizare confirmat este un venit impozabil, supus impozitului pe profit în cota de drept comun, în exercițiul în care operațiunea este înregistrată.

c) Asimetria

Punerea în paralel a celor două regimuri evidențiază o asimetrie care nu pare să rezulte dintr-o opțiune de politică fiscală explicită:

— la creditor, pierderea din reducerea creanței prin plan confirmat este deductibilă — art. 25 alin. (4) lit. h) pct. 1 din Codul fiscal;

— la creditor, baza de impozitare a TVA poate fi ajustată de la data confirmării planului — art. 287 lit. d) din Codul fiscal;

— la debitor, venitul corespunzător aceleiași operațiuni rămâne impozabil, în lipsa oricărei derogări în art. 23 din Codul fiscal.

Legiuitorul a legiferat, așadar, una dintre cele două laturi ale aceleiași operațiuni. Faptul că a făcut-o expres, trimițând în ambele texte la planul de reorganizare confirmat în condițiile Legii nr. 85/2014, exclude ipoteza că latura cealaltă i-ar fi scăpat din vedere ca ipoteză de fapt. Rămâne deschisă întrebarea dacă omisiunea este deliberată — adică dacă s-a dorit impozitarea — sau dacă este rezultatul unei abordări sectoriale a Codului fiscal, în care problema a fost privită exclusiv din perspectiva creditorului care își pierde creanța.

d) Dimensiunea practică

Ordinul de mărime al problemei poate fi ilustrat cu un caz cunoscut. Potrivit relatărilor de presă economică, în cazul societății Oltchim autoritatea fiscală a încasat aproximativ 32 milioane lei cu titlu de impozit pe profitul rezultat din ștergerea unor datorii de aproximativ 2,358 miliarde lei prin planul de reorganizare confirmat. Profitul contabil astfel generat ar fi fost de aproximativ 2,31 miliarde lei, în condițiile în care profitul operațional efectiv al societății era de ordinul a 10 milioane lei. Potrivit acelorași relatări, profitul impozabil era aproape integral atribuibil ștergerii de creanțe, în special chirografare.

Precizăm expres că aceste cifre provin din presa economică, iar nu din înscrisuri verificate de autor; ele sunt reproduse aici cu titlu ilustrativ pentru ordinul de mărime, nu ca element probator. Cine construiește un demers judiciar pe această ipoteză are obligația de a verifica situația în documentele procedurii. Două limite trebuie adăugate. Prima: 32 de milioane lei pe o anulare de 2,358 miliarde lei nu este cota de 16% aplicată reducerii. Diferența se explică prin absorbția venitului în pierderile fiscale reportate — mecanismul de la art. 31 din Codul fiscal, care, la un debitor intrat în insolvență, este regula, nu excepția. A doua: planul Oltchim a fost confirmat în 2015, sub Legea nr. 85/2006 și înainte de intrarea în vigoare a Codului fiscal actual. Ilustrația arată că fiscul a impozitat ștergerea; nu arată că orice haircut din 2026 generează imediat 16% cash.

Raportat la cele 3,35 miliarde lei active imobilizate antrenate în proceduri colective numai în semestrul I 2026, este rezonabil să se presupună că sumele în joc la nivel agregat nu sunt marginale.

e) Concluzie parțială

Reducerea de creanță prin plan confirmat produce, pe latura debitorului, un venit impozabil pentru care Codul fiscal nu prevede nicio scutire, deși prevede expres regimul favorabil al operațiunii simetrice pe latura creditorului. Secțiunea următoare examinează ce regim juridic are, în cadrul procedurii, creanța fiscală astfel născută — și de ce acest regim transformă o problemă de tehnică fiscală într-o problemă de drept al insolvenței.

V. Calificarea creanței fiscale născute din confirmarea planului

a) Creanță curentă

Impozitul pe profit aferent venitului din reducerea de creanță se naște ulterior deschiderii procedurii — mai mult, ulterior confirmării planului, întrucât operațiunea generatoare este însăși punerea în aplicare a planului.

Art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 prevede că „creanțele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observație sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală”, precizând că prevederea se aplică în mod corespunzător pentru creanțele născute după data deschiderii procedurii de faliment.

Rezultă că respectiva creanță fiscală nu se înscrie la masa credală, nu votează planul, nu este supusă programului de plăți și nu suportă nicio reducere. Ea se achită la scadență, conform documentelor din care rezultă. Este, cu alte cuvinte, o creanță care trece pe lângă întregul mecanism de sacrificiu colectiv pe care planul îl organizează. Calificarea este întărită, nu slăbită, de Legea nr. 239/2025, publicată în Monitorul Oficial nr. 1160 din 15 decembrie 2025 și în vigoare de la 18 decembrie 2025. Art. 102 alin. (1), în forma nouă, declară anterioare creanțele bugetare stabilite prin decizie de impunere ulterioară deschiderii, dacă au ca obiect activitatea anterioară a debitorului. Impozitul pe reducerea operată prin plan nu are ca obiect activitatea anterioară, deci rămâne creanță curentă. Aceeași lege a rescris art. 133 alin. (4) lit. e): planul indică modalitatea de achitare a creanțelor curente, iar dacă plata nu se face în ordinea scadenței, debitorul justifică prioritizarea, cu respectarea principiului maximizării averii. Norma nu autorizează eșalonarea creanței curente prin plan. Decizia ÎCCJ nr. 5/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 237 din 27 martie 2019, rămâne în sensul că planul nu poate prevedea eșalonarea la plată a creanțelor curente, inclusiv a celor bugetare. Art. XXXII din Legea nr. 239/2025 păstrează, în principiu, legea anterioară pentru procedurile începute înainte de 18 decembrie 2025. Analiza se scindează, așadar, pe data deschiderii.

b) Riscul de faliment

Consecința nu se închide însă pe art. 143 alin. (1). Textul acesta acoperă neconformarea la plan și acumularea de noi datorii către creditorii din cadrul procedurii. Pentru creanța curentă, norma specială este art. 143 alin. (3), modificat prin Legea nr. 216/2022: titularul unei creanțe curente, certe, lichide și exigibile, mai veche de 60 de zile și cu un cuantum peste valoarea-prag, poate cere trecerea la faliment în timpul planului numai după parcurgerea procedurii de la art. 75 alin. (3) și (4). Cererea se judecă de urgență, în 30 de zile, și se respinge dacă procedura prealabilă nu a fost parcursă, dacă creanța nu este datorată, dacă este achitată sau dacă debitorul încheie o convenție de plată. Ultima teză a alin. (3) derogă de la art. 186 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 207/2015 și permite creditorului bugetar să acorde înlesniri la plată pentru creanțele curente. Art. 143 alin. (1) rămâne incident pentru neconformarea la plan, dar nu este temeiul propriu al neplății impozitului născut din confirmare.

Mecanismul, corect descris, este următorul: confirmarea planului poate genera o datorie fiscală nouă; datoria este creanță curentă; ea se plătește la scadență, în afara programului; neplata ei, dacă depășește valoarea-prag și rămâne neachitată mai mult de 60 de zile după procedura de la art. 75, deschide calea art. 143 alin. (3). Nu este o intrare automată în faliment. ANAF poate eșalona creanța curentă, iar judecătorul-sindic respinge cererea dacă există convenție de plată. Riscul rămâne real — impozitul consumă fluxul care ar trebui să finanțeze programul —, dar nu este o ghilotină.

c) Cine suportă în realitate impozitul

Întrebarea finală este una de incidență economică, iar răspunsul ei are consecințe juridice.

Debitorul în reorganizare dispune de un singur flux de numerar, generat din continuarea activității. Din acest flux se achită, în ordine de fapt, cheltuielile curente de funcționare, creanțele curente — printre care și impozitul în discuție — și, în măsura în care mai rămâne, ratele din programul de plăți.

Creanțele garantate și cele bugetare anterioare au, în programul de plăți, poziții negociate și, de regulă, protejate. Creanțele salariale sunt intangibile. Elementul elastic al programului de plăți este, aproape invariabil, creanța chirografară — atât ca procent de acoperire, cât și ca eșalonare în timp.

Prin urmare, orice obligație nouă care consumă flux de numerar în cursul reorganizării se reflectă, în ultimă instanță, în gradul de acoperire al creanțelor chirografare. Impozitul pe venitul din reducerea de creanță este o astfel de obligație. Iar venitul pe care îl impozitează este generat tocmai de reducerea creanțelor chirografare.

Formulat direct: cu cât creditorul chirografar renunță la mai mult, cu atât venitul impozabil al debitorului este mai mare, cu atât impozitul datorat este mai mare, cu atât fluxul de numerar disponibil pentru programul de plăți este mai mic — adică cu atât mai puțin primește creditorul chirografar care a renunțat.

d) Concluzie parțială

Creanța fiscală născută din confirmarea planului este o creanță curentă, plătibilă la scadență în afara masei credale, neatinsă de reducerile pe care planul le operează, și a cărei neplată poate deveni temei de intrare în faliment numai pe calea art. 143 alin. (3), după procedura de la art. 75 alin. (3) și (4). Ea consumă flux de numerar din singura sursă care finanțează și programul de plăți. Efectul său economic se concentrează asupra categoriei celei mai elastice din program, respectiv asupra creanțelor chirografare — aceleași creanțe a căror reducere a generat venitul impozitat.

VI. Direcții de soluționare

a) Pe cale de interpretare

O primă direcție, disponibilă imediat practicianului, constă în contestarea caracterului impozabil al venitului, pe argumentul că rezultatul fiscal se calculează, potrivit art. 19 alin. (1) din Codul fiscal, pe baza veniturilor și cheltuielilor înregistrate conform reglementărilor contabile aplicabile, iar calificarea contabilă a stingerii unei datorii prin efectul unei hotărâri judecătorești de confirmare a planului nu este, în toate ipotezele, aceea de venit al perioadei.

Argumentul este tehnic și depinde de tratamentul contabil concret aplicat. El nu rezolvă problema de principiu, dar poate rezolva un caz.

b) Compatibilitatea cu dreptul Uniunii

O a doua direcție privește compatibilitatea soluției naționale cu obligațiile ce decurg din Directiva (UE) 2019/1023.

Art. 4 alin. (1) din Directivă prevede că statele membre se asigură, atunci când există o probabilitate de insolvență, că debitorii au acces la un cadru de restructurare preventivă care le oferă posibilitatea de a se restructura, în vederea prevenirii insolvenței și a asigurării viabilității lor, fără a aduce atingere altor soluții pentru evitarea insolvenței, protejând astfel locurile de muncă și menținând activitatea economică.

Directiva nu reglementează tratamentul fiscal al reducerii de creanță; materia rămâne de competența statelor membre. Întrebarea care se pune nu este însă una de competență, ci de efect util: dacă un stat membru impozitează însuși rezultatul restructurării, cu consecința de a diminua viabilitatea pe care cadrul de restructurare trebuie să o asigure, se poate susține că obligația de rezultat prevăzută de art. 4 alin. (1) nu este îndeplinită.

Formulăm această ipoteză ca direcție de analiză, nu ca soluție verificată. Nu avem cunoștință de o jurisprudență a Curții de Justiție a Uniunii Europene care să fi tranșat problema, iar afirmarea unei astfel de jurisprudențe în absența ei ar fi un procedeu pe care îl respingem. Chestiunea rămâne deschisă și merită, în opinia noastră, formulată într-o cerere de decizie preliminară într-un dosar potrivit.

c) De lege ferenda

Soluția curată este legislativă și are dimensiunea unei singure litere adăugate la art. 23 din Codul fiscal: declararea ca neimpozabil a venitului rezultat din reducerea sau stingerea creanțelor operată prin plan de reorganizare confirmat în condițiile Legii nr. 85/2014, respectiv prin concordat preventiv omologat.

Formularea ar urma, ca tehnică legislativă, exact modelul deja folosit de legiuitor pe latura creditorului în art. 25 alin. (4) lit. h) pct. 1 și în art. 287 lit. d) din Codul fiscal — ambele construite prin trimitere expresă la planul de reorganizare confirmat printr-o sentință judecătorească în conformitate cu Legea nr. 85/2014.

O variantă mai prudentă bugetar ar consta în amânarea impozitării până la închiderea procedurii de reorganizare, cu scutire condiționată de executarea integrală a planului. Soluția ar păstra un stimulent de conformare și ar elimina efectul pervers descris mai sus, care constă în aceea că impozitul este exigibil tocmai în perioada în care debitorul are cea mai redusă capacitate de plată.

VII. Concluzii

Datele din 2026 arată o deplasare a insolvenței românești dinspre lichidarea întreprinderilor mici înspre reorganizarea întreprinderilor cu greutate economică reală. Cadrul normativ rezultat din transpunerea Directivei (UE) 2019/1023 prin Legea nr. 216/2022 favorizează deliberat această deplasare.

Pentru creditorul chirografar, noul cadru aduce patru schimbări de poziție: o aritmetică a votului în care pasivitatea echivalează cu ieșirea din joc; un test comparativ care s-a mutat din zona principiilor în zona expertizei de evaluare; o durată inițială a planului de până la patru ani pentru persoanele juridice, prelungibilă până la cinci potrivit art. 139 alin. (5); și o ierarhie în care finanțarea nouă se interpune, la rangul 2 al art. 161, între el și activul debitorului.

Peste aceste schimbări asumate se suprapune însă una neasumată. Reducerea de creanță consimțită de creditorul chirografar generează venit impozabil în patrimoniul debitorului, pentru care art. 23 din Codul fiscal nu prevede nicio derogare, deși legiuitorul a reglementat expres și favorabil operațiunea simetrică pe latura creditorului. Impozitul astfel născut este creanță curentă în sensul art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, se plătește la scadență în afara masei credale, nu suportă nicio reducere prin plan — soluție confirmată de Decizia ÎCCJ nr. 5/2019 — și consumă din fluxul de numerar care finanțează programul de plăți. Neplata lui nu declanșează automat falimentul: calea este art. 143 alin. (3), după procedura de la art. 75 alin. (3) și (4), cu posibilitatea înlesnirilor bugetare. Creditorul chirografar finanțează, prin propria renunțare, o creanță bugetară care nu ar fi existat dacă nu ar fi renunțat.

Soluția de principiu este legislativă și simplă. Până la adoptarea ei, problema rămâne una de strategie procesuală: identificarea ei la momentul votării planului, cuantificarea ei în raportul de evaluare și invocarea ei pe terenul art. 139 alin. (2) lit. a), ca element care diminuează ceea ce creditorul primește efectiv prin plan.

 

VIII. (Va urma) Creditorul garantat și garanția care nu mai există

Analiza de față a privit creditorul chirografar, adică pe cel care știe de la început că nu are garanție. Există însă o categorie a cărei situație este, în practică, mai gravă, tocmai pentru că este descoperită târziu: creditorul care se prezintă la procedură convins că deține o cauză de preferință și constată, la întocmirea tabelului, că aceasta nu produce efectele pe care le aștepta.

Ipotezele se grupează în trei tipuri, distincte ca regim juridic și ca remediu.

Garanția care nu mai există. Bunul a fost înstrăinat, a pierit, a fost încorporat în altul sau a fost radiat din registrul de publicitate. Garanția a fost valabil constituită, dar obiectul ei a dispărut ori a ieșit din patrimoniul debitorului. Problema se mută pe terenul subrogației reale, al acțiunilor în anularea transferurilor patrimoniale și al răspunderii celor care au administrat bunul.

Garanția care nu a existat niciodată. Actul de constituire este lovit de nulitate, nu a fost înscris în registrul de publicitate corespunzător, a fost înscris cu întârziere ori asupra unui bun care nu aparținea constituitorului. Creditorul a încheiat un contract și a plătit onorarii pentru o garanție care, juridic, nu s-a născut sau nu a devenit opozabilă. Discuția privește opozabilitatea, rangul și, nu în ultimul rând, răspunderea profesională a celor care au verificat constituirea.

Garanția care a suferit transformări fără trasabilitate. Este ipoteza cea mai dificilă și, totodată, cea mai frecventă în structurile de grup. Bunul grevat a fost transformat, divizat, fuzionat, reevaluat, transferat prin reorganizări succesive, aportat la capitalul unei alte entități, apoi eventual readus. Garanția nu a fost nici stinsă, nici anulată — pur și simplu nu mai poate fi urmărită în lanțul de operațiuni. Creditorul se află în situația de a trebui să dovedească identitatea dintre bunul grevat inițial și ceva ce există astăzi, fără a dispune de documentele care ar face dovada.

Fiecare dintre cele trei ipoteze ridică probleme distincte de sarcină a probei, de termene și de remedii — inclusiv, în ipoteza a treia, întrebarea dacă lipsa trasabilității poate fi opusă creditorului sau trebuie suportată de cel care a operat transformările.

Această analiză va face obiectul unui material distinct.