Spania sărbătorește 40 de ani de la semnarea tratatului de aderare în Uniunea Europeană. În patru decenii PIB-ul țării a crescut de zece ori

Pe 12 iunie 1985, când a fost semnat tratatul de aderare la fosta Comunitate Economică Europeană (CEE), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986, Spania se afla în mijlocul reconversiei industriale pentru a lăsa în urmă lunga criză din anii 1970.
Spania era o ţară săracă, necompetitivă, cu un cadru instituţional slab şi constrângeri economice majore; serviciile publice erau insuficiente; şomajul era ridicat; iar salariul minim este foarte mic, a explicat directorul centrului de reflexie Funcas, Raymond Torres.

În timp ce produsul intern brut (PIB) era echivalentul a 169,49 de miliarde de euro la acea vreme, în 2024 acesta s-a închis la 1.590 de miliarde de euro, conform datelor Institutului Naţional de Statistică (INE).

Salariul minim era de 223,40 de euro pe lună în 1985, astăzi este de 1.184 de euro, de cinci ori mai mult, iar pensia medie era de aproximativ 150 de euro, o sumă care a crescut de zece ori. În această perioadă, IPC (indicele preţurilor de consum) a crescut cu 257%, ceea ce înseamnă că preţurile aproape s-au cvadruplat.

Aderarea la CEE a marcat „un punct de cotitură”, îşi aminteşte Torres, deoarece Spania a atras fluxuri mari de investiţii străine directe, în principal din ţări precum Germania, Franţa şi Regatul Unit, iar comerţul exterior a trecut de la o pondere de 16% în PIB, la 28%, în doar 10 ani.

Exporturile de la acea vreme abia atingeau 30,6 miliarde de euro, în timp ce în 2024 ar ajunge la 384,465 de miliarde de euro.

Aderarea la CEE a transformat şi capitalul fizic al ţării, drumurile, aeroporturile şi alte infrastructuri fiind finanţate cu fonduri structurale europene, potrivit lui Ignacio Molina, cercetător la Institutul Regal Elcano.

Cu toate acestea, Raymond Torres consideră că în Spania accentul s-a pus pe cifrele mari, dar piaţa muncii a fost neglijată, un domeniu în care, în ciuda îmbunătăţirilor, instabilitatea şi precaritatea persistă. Supravegherea sistemului financiar a fost, de asemenea, neglijată, ceea ce a dus la „o bulă care a crescut de la începutul anului 2000 cu consecinţe foarte grave”, cum ar fi criza din 2008.

La acea vreme, lipsa diversificării economiei, când construcţiile erau „singurul motor de creştere”, a însemnat că nu existau sectoare pregătite să preia controlul atunci când criza s-a prăbuşit. Această situaţie s-a îmbunătăţit ulterior, odată cu impulsul oferit de sectoare precum energia regenerabilă şi serviciile non-turistice.

Ignacio Molina este de acord cu ideea că „Spania are un model de producţie slab, dependent de sectoare cu valoare adăugată scăzută”, pe lângă întreprinderile mici, o combinaţie care împiedică creşterea productivităţii, un factor cheie pentru creşterea pe termen lung.

De asemenea, se aşteaptă încă eliminarea decalajului de remunerare între sexe şi a prezenţei reduse a femeilor în funcţii de conducere, subliniază Torres, după integrarea completă a femeilor pe piaţa muncii în ultimii ani, aceasta crescând de la 29% din populaţia ocupată, până la 47% în prezent.