Traian Băsescu, ediţia de „export” – acelaşi, cu două viteze şi final fulminant

Adaugă-ne ca sursă preferată

Primele 15 minute au fost doar superficial de export, fiind dedicate de fapt „prietenilor” şi „adversarilor” din ţară, restul discursului fiind rezervat temelor „pure” externe.

În primul sfert de oră, preşedintele „revenit” s-a „descărcat” după o lungă abstinenţă, folosind trimiteri la timpul cât a stat pe tuşă: „stat de drept făcut ţăndări”, „abuz de putere”, „perioadă de eroare politică”, „furie politică”, totul asezonat cu trimiterile la încălcarea criteriilor de la Copenhaga. Şi-a înşirat prietenii de vremuri negre: CCR, Parchetul General, DNA, serviciile de informaţii, MAI (cu jumătate de gură), Comisia Europeană (din tot sufletul). Toate, entităţi luminoase, dure, intangibile inamicilor săi, rezervoare şi generatoare de bună conduită şi acţiune. Cum ce nu te omoară, te întăreşte, graţie acestei conspiraţii a binelui, Traian Băsescu s-a întors la palat, ca să şi îndeplinescă rolurile de „vraci” (coordonator de „misiuni reparatorii”) şi de sir Galahad al instituţiilor statului. Concluzia nespusă: lovitura de stat a eşuat datorită conspiraţiei binelui.

De la minutul 21, preşedintele a trecut pe altă viteză, străbătând zona mai curată, mai elegantă, dar şi mai cenuşie şi pragmatică a relaţiilor internaţionale. Şi-a reînnoit jurămintele de iubire faţă de Statele Unite, a arătat fără tăgadă direcţia Vest, a înşirat „florile” dintr-un buchet de parteneriate, care îl încântă şi faţă de care este atât de grijuliu încât a cerut să i se trimtă direct rapoarte trimestriale (din „buchet” a lipsit „ciulinele” Germania), şi-a expus noua marotă: conexiunea Dunăre-Rin. Corolarul a fost foarte pragmatic: capturarea şi consumul a cât mai muţi bani europeni ca proiect naţional.

Preşedintele a fost chiar străbătut de pozitivism: o ducem binişor macro-economic, suntem ai tuturor, însă doar ai noştri, nu există motive de respingere a intrării în spaţiul Schengen, resemnarea nu îşi are locul, cei 7,5 milioane au fost mulţi, dar nu suficienţi. Şi tot aşa până la minutul 67, care a fost şi sfârşitul oficial al discursului.

După minutul 67, Traian Băsescu a scăpat caii spontan: vrea linii de comunicaţii directe cu ambasadorii, pentru ca vorbele sale sa ajungă direct unde trebuie şi să nu mai fie suspectat că ar gândi bazaconii sau ar suferi de mania persecuţiei. Ministrul de Externe Corlăţean a sărit ca ars, tot spontan de la faţă locului, dar şi omul cu cămăşi hawaiiene de la PNL, Eugen Nicolăescu, care a zis că Băsescu e iar bun de suspendare. Felul de reacţie arată diferenţa dintre tabere: Victor Ponta îl are alături pe Titus Corlăţean (om cuminte şi flămând de partid, cu prestanţă şi influenţă zero în pretenţioasa lume a diplomaţiei) – Traian Băsescu (aşa smotocit de lupte, cum este în fapt) îl are la dreapta pe Cristian Diaconescu (om de partid de coşmar, diplomat de carieră – categoria „grea”). Aici legea compensaţiei funcţionează în favoarea preşedintelui.

Ce arată experienţa celor 67 de minute plus prelungirile neconvenţionale? Că Traian Băsescu este acelaşi. Suspendarea a fost o apă de care s-a scuturat şi acum este curat-uscat-întărâtat. Tonul său domol este o iluzie, pentru că idelie şi fondul abordărilor sale este neschimbat. Preşedintele este aceeaşi salamandră, care poate respira doar în focul conflictelor. Suspendarea l-a vaccinat pentru rezistenţă într-un război care s-a reluat, se va extinde şi „în afară” şi se va duce până la ultimul glonţ. Spre paguba României.