Transformarea uimitoare a unui vid biologic într-o oază care a devenit un rezervor de CO2 – Cum arată acum deşertul Taklamakan din China

Deşertul Taklamakan (Taklimakan sau Takla Makan) este puţin mai mare decât statul american Montana, acoperind o suprafaţă de 337.000 de kilometri pătraţi. Regiunea este înconjurată de munţi înalţi, care blochează masele de aer umed să ajungă deasupra deşertului, rezultând condiţii de mediu prea aspre pentru dezvoltarea majorităţii plantelor, scrie Agerpres.

Însă, în ultimele decenii, China a început un proiect gigantic de sădire a unei păduri în jurul marginilor acestui deşert, iar un nou studiu arată că acest proiect începe să producă efecte.

„Am descoperit, pentru prima oară, că intervenţia umană poate spori procesul de absorbţie a dioxidului de carbon chiar şi în cele mai aride regiuni, demonstrând potenţialul de a transforma un deşert într-o oază care absoarbe acest gaz, fiind oprit şi procesul de deşertificare”, a declarat pentru Live Science co-autorul acestui studiu, Yuk Yung, profesor de ştiinţe planetare la Caltech şi cercetător senior la Jet Propulsion Laboratory, aparţinând NASA.

Peste 95% din suprafaţa deşertului Taklamakan este acoperită de nisipuri mişcătoare, fiind considerată foarte mult timp drept un adevărat „vid biologic”, conform studiului. Deşertul se extindea începând cu anii 1950, în condiţiile în care China intrase într-o fază de urbanizare masivă şi extindere a terenurilor arabile. Aceste lucruri au dus la crearea unor condiţii propice pentru formarea mai multor furtuni de nisip, care au efectul de a spulbera stratul de la suprafaţa solului şi a-l înlocui cu nisip, fiind la originea degradării calităţii solului şi a deşertificării acestuia.

În 1978, China a început să implementeze Programul „Three-North Shelterbelt” (Centura de copaci din Nord), un uriaş proiect de inginerie ecologică menit să oprească procesul de deşertificare. Denumit şi „Marele Zid Verde”, proiectul avea obiectivul de a planta miliarde de copaci în jurul deşerturilor Taklamakan şi Gobi până în 2050. De atunci şi până în prezent au fost plantaţi peste 66 de miliarde de arbori în nordul Chinei, dar oamenii de ştiinţă încă nu s-au pus de acord dacă acest proiect a avut efectul scontat, de a reduce semnificativ frecvenţa furtunilor de nisip.

China a terminat de împrejmuit deşertul Taklamakan cu vegetaţie în 2024, iar cercetătorii spun că acest efort a stabilizat dunele de nisip şi a mărit acoperirea forestieră a ţării de la 10% din suprafaţa sa în 1949 la peste 25% în prezent.

Acum, oamenii de ştiinţă au descoperit că vegetaţia extinsă de la periferia deşertului Taklamakan absoarbe mai mult dioxid de carbon (CO2) din atmosferă decât eliberează deşertul, ceea ce înseamnă că Taklamakan s-ar putea transforma într-un absorbant stabil de carbon.

Cercetătorii au analizat observaţiile de la sol ale diferitelor tipuri de acoperire vegetală, precum şi datele din satelit care arată precipitaţiile, acoperirea vegetală, fotosinteza şi fluxurile de CO2 în deşertul Taklamakan în ultimii 25 de ani. De asemenea, au folosit Carbon Tracker al Administraţiei pentru Oceane şi Atmosferă (NOAA), care modelează sursele şi absorbanţii de CO2 la nivel global, pentru a-şi consolida concluziile.

Rezultatele, publicate pe 19 ianuarie în revista PNAS, arată o tendinţă pe termen lung de extindere a vegetaţiei şi creştere a absorbţiei de CO2 de-a lungul marginilor deşertului, care coincide atât în timp, cât şi în spaţiu cu Marele Zid Verde.

Pe parcursul perioadei de studiu, precipitaţiile din timpul sezonului ploios în deşertul Taklamakan, din iulie până în septembrie, au fost de 2,5 ori mai mari decât în sezonul uscat, cu o medie de aproximativ 16 milimetri pe lună. Precipitaţiile au îmbunătăţit acoperirea vegetală, verdeaţa şi fotosinteza de-a lungul marginilor deşertului, reducând astfel nivelurile de CO2 deasupra deşertului de la 416 părţi per milion în sezonul uscat la 413 ppm în sezonul ploios.

Cercetările anterioare au indicat că deşertul Taklamakan ar putea fi un absorbant de carbon, dar aceste studii s-au concentrat pe CO2 care este absorbit de nisipul deşertului. De asemenea, acestea au sugerat că nisipul nu este un absorbant de carbon stabil în condiţiile schimbărilor climatice, deoarece creşterea temperaturilor poate provoca extinderea aerului din nisip, ceea ce eliberează CO2 suplimentar.

„Pe baza rezultatelor acestui studiu, deşertul Taklamakan, deşi doar în jurul marginii sale, reprezintă primul model de succes care demonstrează posibilitatea transformării unui deşert într-un rezervor de carbon”, a spus Yung.

Potenţialul Marelui Zid Verde de a încetini deşertificarea rămâne neclar, dar rolul său ca rezervor de carbon „ar putea servi drept model valoros pentru alte regiuni deşertice”, a adăugat el.