UE va regândi regulile bugetare la realităţile post-pandemie

Pe parcursul acestei reforme, care cel mai probabil va dura până la finele lui 2022, guvernele, economiştii şi academicienii vor dezbate de asemenea cum să simplifice Pactul de Stabilitate şi Creştere, care a devenit atât de complex încât puţini oameni îl înţeleg pe deplin.

Ceea ce a început în 1997 cu două regulamente şi o rezoluţie care se întindeau pe un total de 12 pagini s-a multiplicat de mai multe ori şi acum este însoţit inclusiv de un manual de utilizare care se întinde pe 108 pagini şi este adus la zi în fiecare an de Comisia Europeană.

Obiectivul principal al Pactului este acela de a proteja valoarea monedei euro prin limitarea împrumuturilor guvernelor, pentru că zona euro are o singură politică monetară care stă la baza monedei sale unice, însă fiecare din din cele 19 state din zona euro îşi fixează propria sa politică bugetară.

Această situaţie a generat numeroase fricţiuni de-a lungul anilor astfel că în 2002 preşedintele de atunci al Comisiei Europene, Romano Prodi, a catalogat Pactul de Stabilitate şi Creştere drept ‘stupid’, o evaluare pe care şi-o menţine şi astăzi. „Mi-a creat numeroase probleme la acea dată dar, ulterior, majoritatea oamenilor au spus că a fost decizia corectă pentru că au văzut cum în perioade dificile Pactul nu a funcţionat. Nu cred că am greşit”, a declarat Romano Prodi.

Până acum Pactul de Stabilitate şi Creştere a fost modificat de trei ori, în 2005, când Franţa şi Germania nu au acceptat să aplice ele însele regulile Pactului, precum şi în 2011 şi 2013 în perioada crizei datoriilor suverane pentru a asigura pieţele că investiţiile în euro sunt sigure.

Modificările care vor fi dezbătute acum sunt de asemenea o reacţie la o criză, de data aceasta la cea provocată de pandemia de COVID-19 care a dus nivelul mediu al datoriei publice în zona euro până la aproximativ 100% din Produsul Intern Brut de la o medie de 60-70% la începutul anilor 90 când au fost elaborate regulile Pactului.

Conform regulilor actuale, reducerile anuale ale datoriilor cerute de Pactul de Stabilitate şi Creştere sunt pur şi simplu nesustenabile pentru ţări cu datorii de 160% din PIB cum este Italia sau de peste 200% cum este Grecia.

„O ţintă a datoriilor de 60% din PIB avea sens atunci când a fost negociat Tratatul de la Maastricht dar nu mai are sens acum. Capacitatea guvernelor de a-şi finanţa datoriile est mai mare în prezent decât era presupusă în Tratatul de la Maastricht aşa că acesta este unul din elementele la care va trebui să ne uităm”, a apreciat Klaus Regling, şeful fondului de salvare al zonei euro şi fost preşedinte al departamentului economic al Comisiei Europene

Cu toate acestea, deşi mulţi miniştrii ai Finanţelor cred că cerinţele privind reducerea datoriilor sunt mult prea stricte în contextul post-pandemie, deocamdată nu există un acord dacă ele pot fi revizuite prin interpretarea legilor actuale sau printr-o modificare mai dificilă a textului legilor.

O altă provocare este acea de a asigura că regulile nu limitează capacitatea de acţiune a guvernelor statelor membre într-un moment când UE trebuie să mobilizeze sute de miliarde de euro pentru a aduce emisiile de CO2 la zero până în 2050.

Un studiu realizat de centru de reflexie Bruegel pentru reuniunea din septembrie a miniştrilor europeni ai Finanţelor arată că este nevoie de investiţii publice suplimentare, de ordinul a 0,5%-1,0% din PIB, numai în acest deceniu pentru ca UE să poată să îşi atingă obiectivele climatice. În acest context, cercetătorii de la Bruegel au propus scutirea investiţiilor destinate combaterii schimbărilor climatice din calcul deficitului. A