Un leu întreg. Tunsoarea nu e anulată, doar programată

Legea nr. 202/2026 schimbă socoteala pentru un singur tip de beneficiu. Contribuția pe care angajatorul o virează în contul de economii și investiții al angajatului, cel de tip deductibil (CEI-D), nu se impozitează la angajat și nu intră în baza CAS și CASS. O mie de lei pe lună ajung în cont întregi. Într-un an înseamnă 12.000 de lei, nu 7.020.

Ca să explic. Luăm un angajat cu un salariu de bază de 10.000 de lei și o companie care vrea să-i dea 1.000 de lei în plus, în fiecare lună. Dacă i-ar da o mie de lei sub formă de salariu, statul ar reține din ei 250 de lei CAS, 100 de lei CASS și 65 de lei impozit. Omul ar primi 585 de lei. Într-un an, 7.020 de lei din cei 12.000 pe care compania a vrut să-i dea.

Aici ar trebui să se oprească orice director, CEO sau patron din țară și să se întrebe: ce fac eu cu asta?

Or, statul nu face cadouri, doar amână tunsoarea leului.

La retragere, la pensie, impozitul este de 10% din întreaga sumă, nu doar din câștig. Din cei 12.000 de lei, omul ia 10.800. Tot mai mult decât cei 7.020 de lei din varianta salariului, și cu peste jumătate mai mult. Iar în tot acest timp, banii au lucrat pe bursă, nu au fost cheltuiți de stat.

Diferența e reală, iar salariatul e pe plus. Și asta contează. Pentru companie, însă, socoteala e alta.

Contribuția intră în plafonul lunar de 33% din salariul de bază, același în care stau deja contribuțiile la pensia facultativă, asigurările voluntare de sănătate și restul beneficiilor extrasalariale. La un salariu de 10.000 de lei, plafonul e de 3.300 de lei pe lună. Dacă beneficiile existente consumă 2.800, mai rămân 500. Încape doar jumătate din cei 1.000 de lei, iar restul se taxează ca salariu. Ordinea în care se includ în plafon o stabilește fiecare angajator. Pentru companiile cu plafonul plin, CEI-D nu e un bonus în plus. Cere locul altui beneficiu. Fiecare variantă înseamnă o conversație cu angajații, și nu toate sunt plăcute.

Apoi vine explicația.

Legea cere ca beneficiul să fie prevăzut în contractul de muncă sau în regulamentul intern, deci trebuie scris: cine primește, cât, de când, ce se întâmplă când un om pleacă sau trece pe jumătate de normă. Dar scris nu înseamnă înțeles. Un angajat care nu știe ce primește nu are cum să prețuiască. Pentru el, un cont de investiții rămâne o linie în plus pe fluturaș. Un beneficiu neînțeles nu e apreciat.

Mai e un detaliu care sună tehnic și va conta enorm.

Un angajat poate avea conturi la mai mulți administratori, iar fiecare eliberează propriul document justificativ, pe baza căruia se face deducerea. Pentru zece angajați, e o corvoadă. Pentru două mii, e un proces, care trebuie gândit înainte să înceapă, nu după.

Și mai e întrebarea pe care angajații o vor pune oricum: unde să-mi deschid contul? Legea îi obligă pe administratori la transparență în privința comisioanelor. Nu spune cine negociază în numele a două mii de salariați. Compania poate răspunde „treaba ta”. Sau poate veni cu un răspuns.

Statul a luat ani la rând o parte din fiecare leu dat de companii salariaților. De la 1 ianuarie există și un leu pe care statul nu îl mai taxează în momentul în care compania îl virează. Întrebarea nu mai e dacă merită, ci cine îl va explica.

Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul diviziei din România a rețelei internaționale Lynx Legal Gilescu Văleanu & Partenerii SPARL, doctorand în domeniul Managementului și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București.