Wall Street Journal: A fost depăşit momentul critic al crizei din zona euro?

Adaugă-ne ca sursă preferată

Pieţele financiare au fost cuprinse de euforie în ultima perioadă, ca urmare a veştilor bune din zona euro: promisiunea Băncii Centrale Europene (BCE) pentru eventuale achiziţii nelimitate de obligaţiuni, anunţul unei uniuni bancare, aprobarea de către Germania a Mecanismului European de Stabilitate, rezultatul proeuropean din alegerile din Olanda şi poziţia mai puţin rigidă a UE în privinţa Greciei, se arată într-un articol scris pentru Wall Street Journal (WSJ) de Charles Goodhart, profesor emerit pentru finanţe-bănci la London School of Economics, şi Sony Kapoor, director operaţional al organizaţiei Re-Define.Încrederea din pieţe este în contrast puternic cu temerile, nematerializate, privind o prăbuşire în această vară.

„Ar putea fi acesta începutul sfârşitului pentru criza din zona euro?”, întreabă cei doi.

Din păcate, răspunsul este „probabil nu”. Criza s-a dezvoltat atât de mult, încât problema economică ar putea fi acum prea mare pentru a putea fi rezolvată în marja de manevră politică tot mai redusă.

Pentru a ieşi pentru totdeauna din criza euro, trei lucruri sunt esenţiale: o intervenţie mai puternică a BCE pentru a limita impactul pe termen scurt, strategii credibile de creştere economică pentru ţările lovite de criză şi un plan pe termen mai lung care să asigure ajustări macroeconomice şi reforme pentru funcţionarea zonei euro.

„Europa a îndeplinit cel mult una şi jumătate din aceste condiţii”, se arată în articol.

BCE a ieşit la luptă, dar cu o mână legată la spate, după ce a condiţionat intervenţiile. De asemenea, acţiunea ar putea fi prea târzie. Evoluţiile politice din ultimele luni au făcut imposibil, chiar iresponsabil, pentru investitori, persoane cu economii, consumatori, companii, bănci şi autorităţi de reglementare să nu ia în considerare posibilitatea unei destrămări a zonei euro. În această direcţie au avut loc transferuri de capital şi depozite, amânarea de invesiţii şi reorinetarea activelor şi pasivelor pe linii naţionale. Toate aceste acţiuni au sens la nivel individual, dar colectiv sunt dezastruoase pentru zona euro, notează cei doi economişti.

Orice decizie asupra unei ieşiri a Greciei din zona euro sau asupra unei dezmembrări mai ample a uniunii monetare ar fi politică şi în afara controlului BCE. Banca centrală nu poate, de asemenea, să limiteze retragerile de capital şi depozite dacă situaţia continuă. Dacă sentimentul pieţelor se deteriorează din nou, „tranzacţiile monetare directe” ale BCE ar putea finanţa doar retragerea capitalului, la fel cum s-a întâmplat cu „programul de achiziţii de obligaţiuni”, în urma căruia banca a rămas cu obligaţiunile investitorilor care căutau o ieşire, se arată în articolul postat pe site-ul WSJ.

„În aceeaşi direcţie, să presupunem că băncile germane ar promova agresiv spaniolilor siguranţa programului de garantare a depozitelor din Germania folosind o subsidiară din Spania. BCE ar putea face foarte puţin pentru a limita ieşirea de depozite care ar urma”, afirmă Goodhart şi Kapoor.

În timp ce condiţiile băncii centrale pentru susţinerea Spaniei şi Italiei sunt de înţeles în contextul politic, un suport condiţionat nu este foarte credibil, scriu economiştii.

Poate cea mai mare problemă a zonei euro va rezulta din condiţiile fiscale stricte impuse în schimbul ajutorului prin Mecanismul European de Stabilitate (MES) şi BCE. Beneficiile unor costuri de împrumut mai reduse sunt destul de limitate atunci când statul respectiv nu se mai poate împrumuta. Situaţia creşterii economice în zona euro, mai ales în ţările puternic lovite de criză, a arătat rareori mai rău.

„Eficienţa programului de creştere, adoptat de liderii europeni cu mare tam-tam, s-a dovedit neînsemnată. Iar, în măsura în care condiţionalităţile MES şi BCE impun noi măsuri de austeritate fiscală, nu vor face altceva decât să întunece perspectivele economice pe termen scurt, să crească şomajul deja record, să majoreze îndatorarea ca procentaj din PIB şi să alimenteze frământări sociale”, potrivit articolului.

Cu precădere îngrijorătoare este viteza şi amploarea potenţialului impact pe care reducerea PIB nominal şi creşterea şomajului le pot avea asupra pieţei imobiliare din Spania. Fiecare diminuare a cheltuielilor publice cu un punct procentual din PIB poate conduce la pierderi suplimentare semnificative la nivelul întregii economii, având în vedere sensibilitatea preţurilor activelor la creştere economică şi perspective, notează cei doi.

În ceea ce priveşte acordul de a injecta direct fonduri MES în sistemul bancar al Spaniei, impactul este mai redus decât pare la prima vedere, scriu Goodhart şi Kapoor. Povara pierderilor sistemului bancar spaniol urmează să cadă, în cea mai mare parte, tot pe umerii guvernului de la Madrid. Nu există planuri pentru alocarea de fonduri băncii de active toxice a Spaniei, unde s-ar putea materializa viitoare pierderi ale asistemului bancar. Unele state cer chiar Spaniei să compenseze MES pentru orice pierderi înrgistrate.

Un element al uniunii bancare a zonei euro care ar fi putut ajuta în contextul crizei, planul de garantare a depozitelor în zona euro, a fost respins în totalitate. Dacă deponenţii din Spania intră în panică, resursele pentru despăgubirea acestora vor fi inficiente, arată articolul.

Incapacitatea politicienilor şi autorităţilor de reglementare de a scoate din sfera posibilităţilor destrămarea uniunii monetare, precum şi absenţa oricărui plan credibil de creştere economică înseamnă că actorii economici vor fi în continuare motivaţi mai mult de teamă decât de lăcomie sau speranţă.

În orice caz, situaţia va continua să se înrăutăţească înainte de a deveni mai bună, dacă acest lucru se va întâmpla, încheie cei doi economişti.