Un an de la criza CHF. Cum a ajuns o decizie luată la Berna să dea peste cap socotelile băncilor din România

De regulă, francul elveţian creşte puternic în vremuri de criză, deoarece este perceput ca investiţie cu grad foarte ridicat de siguranţă. De un statut similar se bucură şi yenul japonez, aurul sau obligaţiunile guvernamentale ale ţărilor bogate.

Cu un an în urmă, banca centrală a Elveţiei a surprins pieţele renunţând la limitarea cursului de schimb la 1,20 franci/euro, introdusă în septembrie 2011, la apogeul crizei datoriilor de stat din zona euro, când francul ajunsese la paritate cu euro, situaţie alarmantă pentru exportatorii elveţieni. Imediat după eliminarea limitei, francul a crescut cu 20% faţă de euro şi ajunsese, din nou, la paritate cu moneda europeană. A fost cea mai volatilă mişcare a CHF din ultimii 40 de ani şi a transmis o undă de şoc pe pieţele valutare.

Prin relaxarea agresivă a politicii monetare şi intervenţii discrete în piaţă, Banca Naţională a Elveţiei a reuşit, până la jumătatea anului trecut, să aducă şi să stabilizeze cursul aproape de 1,1 franci/euro, nivel considerat încă puternic supraapreciat de către instituţie, dar tolerabil. În prezent, un euro se tranzacţionează la 1,09 franci elveţieni.

Între timp, în România, leul se prăbuşea, pe 15 ianuarie 2015, cu peste 20% faţă de franc, cursul urcând, pe interbancar, de la 3,74 lei în 14 ianuarie la 4,51 lei în ziua fatidică. Pe 25 ianuarie, a fost atins maximul istoric de 4,5781 lei/franci. Astfel, în doar câteva zile, ratele românilor cu credite în CHF urcau cu peste 20%. De notat şi că în anii de boom ai creditării, când au fost contractate cele mai multe credite ipotecare în franci elveţieni, cursul era în jur de 2 lei/franc, coborând chiar sub 1,9 lei în anul 2007.

Astfel, românii cu credite în franci le-au cerut băncilor să le convertească în lei datoriile la un curs mai scăzut faţă de cel din piaţă. Cea mai vizibilă revendicare a fost reducerea datoriilor, la conversia în lei, cu 20%, ceea ce ar fi provocat pierderi de aproximativ un miliard de euro pentru bănci, potrivit estimărilor BNR.

În discuţie s-au implicat, pe rând, miniştri şi parlamentari, cu proiecte care vizau fie conversia creditelor din valută în lei la cursul din ziua conversiei, apoi aplicarea unui discount de 15% pe suma rezultată, fie conversia la un curs preferenţial mai redus, fie acordarea de garanţii de stat pe jumătate din suma rezultată din conversie, după modelul Prima Casă. În cele din urmă, băncile au iniţiat negocieri directe cu clienţii, venind cu oferte de conversie cu discount care au fost acceptate de o mare parte din împrumutaţi.

Citiţi aici mai multe despre epopeea creditului în franci elveţieni (sortaţi după dată)

Revenind în Alpi, decizia de a renunţa la suportul de 1,20 franci/euro a fost luată în contextul unor presiuni imense. Banca Elveţiei a constatat, în final, că ar fi prea costisitor şi riscant să continue să impună cursul fixat. Eliminarea pragului a fost însă o mutare controversată, cu costuri politice şi economice semnificative, dar nu imposibil de digerat.

Dacă în primele zile economiştii anticipau colapsul economiei Elveţiei, unde exporturile generează peste jumătate din PIB, un an mai târziu previziunile apocaliptice sunt contrazise. Economia nu a intrat în recesiune, iar exporturile către UE, principalul partener comercial al Elveţiei, curg neîntrerupte. Dificultăţile se văd însă în şomaj, care a ajuns în decembrie la 3,7%, cel mai ridicat nivel din ultimii şase ani, şi în inflaţie – preţurile de consum au fost în scădere constantă începând din noiembrie 2014. Iar anul trecut, Banca Elveţiei a raportat o pierdere de 23 miliarde de franci, cea mai mare din istoria instituţiei, din cauza intervenţiilor pe piaţa valutară.

Banca Naţională a Elveţiei a devenit de asemenea paratrăznetul clasei politice, care au criticat dur instituţia, în ultimul an, pentru că nu face mai multe pentru protejarea industriei naţionale şi a locurilor de muncă.