Aderarea la euro, condiţia cursului de schimb şi paşii înapoi

Adaugă-ne ca sursă preferată

Aceasta ar presupune definirea condiţiilor specifice pentru participarea în mecanismul cursului de schimb ce trebuie semnate de preşedintele BCE şi guvernatorul BNR. Anterior însă, miniştrii de finanţe ai statelor membre din zona euro şi ai ţărilor care participă la ERM II decid cursul de schimb central al leului (RON) faţă de euro precum şi banda standard de fluctuaţie pentru intervenţia obligatorie a băncilor centrale participante. Cu alte cuvinte, în lipsa stabilirii unei parităţi centrale în jurul căreia cursul monedei naţionale să nu varieze mai mult de plus/minus 15 procente în aşa numita antecameră Euro, niciun stat membru, care nu a decis o dată de aderare la zona euro şi nu a intrat în ERMII, nu îndeplineşte condiţia cursului de schimb. Aceasta este o precizare absolut necesară pentru evitarea erorilor de interpretare a documentului CE referitor la cursul de schimb.

Altminteri, economia României întruneşte, în totalitate, pentru al 3 lea an consecutiv, criteriile nominale (cunoscute sub numele de criterii Maastricht) cerute  pentru a adera la zona euro şi pentru aprofuundarea integrării europeane: stabilitatea preţurilor, cel al deficitului bugetar, al dobânzilor pe termen lung, inclusiv pe cel al stabilităţii cursului de schimb. De altfel, această fapt este evidenţiat clar în documentul CE: “”Cursul de schimb al leului în raport cu euro a înregistrat fluctuaţii relativ limitate între primăvara lui 2014 şi începutul lui 2016, comparativ cu alte monede din regiune care operează un regim de flotare controlată a cursului de schimb.” Doar pe post de exerciţiu, oricine poate constata că între minimul şi maximul înregistrate de cursul euro-leu, în ultimii 4 ani variaţia nu depăşeşte 8%, încadrându-se lejer în marja de 30% impusă de ERMII.

Respectarea pragurilor limită, o situaţie macroeconomică de invidiat la vremea respectivă, plusîncadrarea în 10 din 11 parametrii din tabloului de bord pentru supravegherea dezechilibrelor macroeconomice  au stat la baza avansării datei de 1 ianuarie 2019 pentru adoptarea euro inclusă în precedentul raport de convergenţă remis CE. Logica spunea că tot ce trebuia făcut în continuare era să se consolideze această bună situaţie economică, concomitent cu reluarea reformelor structurale astfel încât la convergenţa nominală să se adauge progrese privind convergenţa reală. În acest fel, nu numai că se asigura îndeplinirea unei obligaţii de stat membru al Uniunii Europene, dar, chiar mai important, se putea pune la punct un plan de ţară care să supravieţuiască ciclurilor electorale

În lipsa oricăror progrese care să dea substanţă acestei ţinte ambiţioase în sensul stabilirii unei foi de parcurs şi a unui calendar de măsuri, data ţintă a devenit, tehnic, imposibil de respectat, tocmai din cauza faptului că  nu mai este timp pentru testarea stabilităţii cursului de schimb în cadrul ERMII. Mult mai grav este însă, în opinia mea, că România a înregistrat regrese şi nu progrese pe calea integrării europene de la începutul anului 2015 încoace, prin adoptarea de măsuri electorale şi promovarea unei politici fiscale expansioniste care riscă să compromită îndeplinirea criteriilor nominale pentru adoptarea monedei unice în anii ce vin. Mă refer aici cu precădere la modificarea Codului Fiscal cu rezultatul de-acum bine cunoscut al triplării deficitului bugetar în doar un an de zile.La încălcarea cu bună ştiinţă a tratatului privind deficitul structural, după ce obiectivul fusese atins în avans. Acum se estimează la modul cel mai realist depăşirea limitei de deficit bugetar de 3% din PIB, deci discuţia despre atingerea unei convergenţe reale devine inutilă pentru că se vor strica criteriile de convergenţă nominală.

În Raportul de convergenţă al CE se menţionează că sectorul financiar este puternic integrat în sectorul financiar din UE, graţie prezenţei a băncilor cu capital străin, cu un sector bancar rezistent şi bine capitalizat,cu un nivel de adecvare a capitalului de 17,1%, peste media zonei euro. Însă adoptarea legii dării în plată, într-o formă care a ignorat cu desăvârşire toate observaţiile interne şi externe privind efectele negative asupra economiei şi iniţiativele legislative care vizează conversia creditelor la curs istoric, promit să aducă regrese evidente şi în acest domeniu. Mai mult decât atât, acest tip de iniţiative legislative vin în contradicţie nu numai cu obiectivul unei viitoare aderări la zona euro, ci cu însuşi statutul de economie de piaţa funcţională şi de stat de drept ce ne-au permis accesul cu drepturi depline în Uniunea Europeană. Independenţa Băncii Naţionale a României este menţionată ca o condiţie încă neîndeplinită în vederea adoptării monedei unice. Este de precizat însă că modificările legislative necesare trebuie să conducă la o mai mare independenţă a băncii centrale şi în nici un caz măsuri de sens contrar, de punere sub control politic aşa cum se încearcă prin unele iniţiative legislative. Propuneri care, dacă ar fi luate în serios, ar însemna o altă încălcare a Tratatului de Aderare.Am enumerat mai sus doar o parte dintre motivele extrem de îngrijorătoare care mă fac să cred că, în pofida declaraţiei recente a preşedintelui Klaus Iohannis potrivit căreia „România este decisă să dea dovadă de responsabilitate, dar şi de fermitate când vine vorba de aprofundarea integrării noastre europene, prin adoptarea monedei euro cât mai curând posibil”, deocamdată facem paşi serioşi înapoi.

Şi în ceea ce priveşte adoptarea euro, ca în mai toate deciziile majore ce au trebuit luate după 1990 intrăm în criză de timp. Referendumul privind Brexitul care va avea loc peste două săptămâni, pune clasa politică din România în faţa unei opţiuni strategice de neocolit. Indiferent de deznodământ, se conturează o Europă cu două viteze, una în care statele din zona euro vor adânci procesul de integrare, inclusiv prin conturarea unei uniuni fiscale, şi cea în care se află şi România, sa-i zicem viteza non-euro. Fie să mergem pe calea unui angajament ferm în ce priveşte adoptarea euro şi să facem paşii necesari în acest sens prin întocmirea unei foi de parcurs, fără să compromitem progresele noastre ca stat membru în Uniunea Europeană, fie să continuăm să facem paşi înapoi pînă când discuţia devine inutilă.

Daniel Oanţă este consultant strategie la Banca Naţională a României

*acest articol reprezintă o opinie personală, nu punctul de vedere al BNR şi nici al ECONOMICA.NET