Gaze: Nu consumul casnic se liberalizează, ci managementul politizat se socializează

Adaugă-ne ca sursă preferată

Motivația Ministerul Finanțelor Publice e – potrivit publicației – că “nepromovarea modificării formulei de calcul pentru determinarea veniturilor suplimentare ar conduce la neimpozitarea volumelor de gaze naturale vândute consumatorilor casnici. (…) Aceste situații aduc atingere interesului public general și constituie un motiv de urgență deosebită și extraordinară a căror reglementare nu poate fi amânată”.

Problema este însă că-i foarte greu de definit interesul public general când discutăm de o liberalizare ce are loc într-un stat social. Ce interes public se urmărește cu supraimpozitarea gazelor din producția internă ori cu a unor persoane deja taxate redenumite “gospodărie”? Întreținerea incapacității de a gestiona economia şi a corupţiei din administraţie? De ce ar fi  “public” să menţii corupţia atât timp cât ea nu redistribuie veniturile încasate, ci doar le alocă discreţionar către interese de grup?

Dar pentru că și la gaze s-au impus termeni capitaliști precum piață, IPO sau liberalizare, haideți să vedem ce s-a întâmplat după privatizarea din energie?  Observăm că multe companii au marje reduse de profit şi nu prea au dat oameni afară. De aici se vede că ele nu şi-au restructurat activitatea, în pas cu reducerea consumului. Iar dacă ne uitam mai bine în perioada în care toată lumea strânge cureaua, numai companiile din energie constituiau o oază de bunăstare, părea că ele acţionează în altă economie, nu în cea românească…

Avem duopol pe producție, monopol pe transport, duopol pe distribuție și oligopol pe furnizare. De fapt,  nu e nicio piață și nici n-are cum să fie. Pentru asta guvernul ar fi trebuit să-i determine pe distribuitori – efectiv, nu doar declarativ – să intre unul pe “fieful” celuilalt, mai ales că politicile de cartel sunt penalizate de legislația europeană.

Într-o asemenea situație e firesc să se renunțe la a mai avea un orizont de adoptare a euro. Dincolo de convergența nominală, sunt probleme mult mai importante ce nu se pot rezolva la nivelul convergenței reală. De pildă, prețul gazelor – mai ales ca urmare a taxelor incluse în el – nu permite reducerea supraîndatorării menajelor și majorarea economisirii.

În aceeași cheie funcționează și DNA. În loc să militeze pentru modificarea legislației cu dedicație ce întreține corupția în dauna bunăstării, preferă să conserve o formă de putere. Cam cum permit să sfideze bunul simț și politicile discreționare din zona gazelor, în condițiile în care prețul de pe piața internațională se reducea, dar pe piața reglementată de la noi aveam un trend de creștere sau de  stagnare la niveluri mari ca să se acopere contraperformanța managerială.

Și în definitiv dacă s-a diminuat consumul ca urmare a impozitării și gazele nu mai sunt o marfă rară, din moment ce scade prețul lor pe piața internațională, ce sens mai are să fie suprataxat un produs la care s-au obținut rezultatele scontate? Se dorește să se mențină starea de supraîndatorare a menajelor din România ca să se coreleze cu ceea ce se întâmplă în întreaga Uniune Europeană?

Din păcate, supraîndatorarea reprezintă un impediment de punere în practică a programelor guvernamentale în orice țară, pentru că existența ei și neeliminarea cauzelor ce au produs-o fac să se ajungă în situația în care datele de la finele anului trecut relevă că inflația s-a găsit în teritoriu negativ, iar deflatorul PIB în cel pozititiv, ceea ce generează impredictibilitate în privința structurii consumului.

Cu alte cuvinte, în contextul în care dinamica prețurile de consum se plasează pe minus, iar cea a prețurilor din întreaga economie pe plus, e evident că vorbim de suprataxare, de faptul că povara fiscală excede posibilitatea conservării nivelului de trai.