Complicitatea ca principiu

Adaugă-ne ca sursă preferată

Pe de o parte, mă întreb adeseori ce fel de om dezinfectează un copil mic, după operaţie, cu apă chioară, fiind conştient de ceea ce face. Pentru ce? Să îţi iei jeep? Să îţi iei vilă? Să ucizi, literal, de-a valma, copii mici şi adulţi, ca să ai friptură în stomac? Cum poate o astfel de persoană să doarmă noaptea?

Pe de altă parte, nu înţeleg cum a fost posibil să nu spună nimeni nimic, dintre toate persoanele implicate. Nici măcar o persoană care să realizeze că e complice la crimă în cea mai urâtă formă a ei. Că are sânge de copil mic pe mâini ca să bage ceafă de porc în burtă.

Şi atunci mi-am amintit de bătrânii care sărutau mâinile minerilor în timp ce ăştia rupeau cu bătaia ochelarişti şi femei. De sălile şi stadioanele pline care urlau şi aplaudau frenetic dictatura. De torţionarii ajunşi bătrâni, care şi acum sunt senini şi liniştiţi şi nu consideră că au făcut vreun rău cuiva.

Toţi suntem prinşi în eternul „să ajungi mare, mamă!”. Toţi încercăm să devenim, să ajungem. Şi pentru majoritatea, asta înseamnă să ai. Şi ca să ai, deci, absolut orice este măcar justificabil.

Şi mi-am dat seama că blestemul ţării ăsteia nu e vreo soartă aruncată asupra noastră din exterior. Că tot răul şi nenorocirea asta care ne apasă e cauzată şi întreţinută de prostie, lăcomie, laşitate şi complicitate. A noastră, a tuturor. 

Asist, zilnic, la discuţii online sau offline în care oamenii se chinuie, făcând adevărate acobaţii ilogice şi iraţionale, să justifice tot felul de prostii. Vai, cum să pui cătuşe lui Ilie Năstase? Dar omul acesta juca bine tenis acum 50 de ani! Este o valoare! Plus că este un bătrânel de 72 de ani, este abuz! 

Sigur, bătrânelul s-a dus în club, şi-a rupt capul cu băutură, a plecat cu două femei după el, a făcut ca o legiune de draci la poliţiştii care l-au oprit, apoi, când i s-au pus cătuşele, şi-a amintit, brucs, că este un bunicuţ blajin care avea nepoţei de dus în parc şi şosete de croşetat.

Cum să îl închizi pe Adrian Năstase? Dar stai, omul este o somitate! A scris cărţi! E citit! Ce contează că a devalizat ţara, că a propagat corupţia şi furtul, că a dus politica la un nivel de crimă organizată fără precedent?

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie slugăreala asta voluntară îmi provoacă o scârbă de neimaginat. Cred că statul cu căciula în mână, căutând cu ochii avizi şi lăcrimoşi cel mai mic disconfort al boierului, pentru a-i aduce alinarea limbii noastre, este adevăratul blestem al nostru. Căciuleala asta zilnică în faţa Puterii, strâns legată de asuprirea celui slab. Şi când spun asta, mă gândesc, spre exemplu, la o foarte mare parte a medicilor din România, ajunşi într-o adevărată familie criminală. Oameni care te prind în cel mai vulnerabil moment al vieţii şi în cea mai deplină suferinţă, şi trag, şi te jupoaie, şi te jefuiesc până nu mai ai bani, speranţă, suflet în tine.

Nu mai vorbesc despre eternul chin de a păcăli, a trage ţeapă, concomitent cu pierdutul a două treimi din zi pentru a te feri de ţepele celorlalţi. Şi toată lumea, absolut toată lumea, inclusiv campionii dreptăţii călare pe cai albi, sunt dispuşi la compromisuri. Mai dăm o şpagă, „că nu se poate altfel acolo”, mai ciupim roşu la semafor, mai încărcăm o notă de plată, că na, oameni suntem. Sau măcar închidem ochii când o face un sportiv, un politician preferat, cineva apropiat.

Pentru ce? Pentru ce? Avem un stomac în loc de creier, în loc de inimă? De unde răutatea asta îngrozitoare şi comportamentul ăsta sălbatic, lipsa de milă sau empatie, exploatarea sălbatică a celei mai mici slăbiciuni, laolaltă cu veşnica ploconire, eterna căciuleală, infinita milogeală de firmituri de la masa Puternicului?

Este jeepul suficient, sau vila? Concediul în insule? Ploconeala chelnerului? E destul pentru a justifica crima, furtul, ura, distrugerea viitorului generaţiilor de după noi? Supuşenia şi adorarea agresorilor analfabeţi care ne jefuiesc, pe noi şi pe copiii noştri, că „ne pică şi nouă ceva”? Chiar considerăm că ceea ce câştigăm în stomac este măcar echivalent, dacă nu chiar mai important decât ceea ce pierdem din noi, ca oameni? 

Aparent, la noi (chiar dacă nu exclusiv), răspunsul este „da”. Şi mă tem că până când nu ne vom schimba acest principiu fundamental pentru viaţa în evul mediu, însă incompatibil cu viaţa în ţări civilizate în secolul acesta, va continua să ne meargă rău, şi să ne întrebăm de ce. Şi, evident, de vină vor fi tot Soroş, asistaţii social, forţele oculte şi Puternicii din alte ţări. Toată lumea, dar eu nu. Eu sunt corect, eu sunt un om bun, eu fac bine.

Săptămâna asta are trei zile de muncă din şapte. Odihnă plăcută!