Week-endul în care parlamentarii au muncit sau Daciada amendamentelor la buget

Erau zilele când se aduceau ultimele amendamente la bugetul de stat, erau zilele când ţara, alegătorii erau cu ochii pe ei şi când se putea upgrada uşor orice cv rahitic de om politic anonim. Reţeta e mai simplă ca votul cu două cartele: un parlamentar, să zicem Icsulescu, face repede o listă cu cererile oamenilor din colegiu, apoi depune nişte amendamente pentru şcoli, spitale drumuri, biserici, crescătorii de viermi de mătase, văduvele cu trei copii etc. Nu contează că nu sunt bani, nu contează că alesul nu spune de unde să se ia bani, nu contează că nu se va aproba nimic, contează că Icsulescu arată că lui îi pasă. Apoi, Icsulescu are o „scurgere” către presa locală, pentru că degeaba îi pasă lui Icsulescu, dacă ceilalţi nu află cât de simţitor e Icsulescu. Imediat, în ziarele locale prietene apar articole de genul „Problemele tulcenilor, craiovenilor, sucevenilor, regăsite în amendamentele la legea bugetului depuse de Icsulescu”. Cum ar veni, alegătorule, votează liniştit, alesul lucrează pentru tine. Metoda asta, aplicată pe scară largă, a transformat un proces de îmbunătăţire a unui proiect bugetar într-o cursă a amendamentelor, o Daciadă inutilă pentru întocmirea de hârtii necitite de nimeni. Iniţial, pentru a pune accent pe amendamentele importante, PNL hotărâse să depună doar câteva, tocmai pentru a scoate în evidenţă iniţiativele valoroase. Dar partidul n-a rezistat la presiunea oamenilor „harnici” din teritoriu şi a ajuns la peste 2.200 de amendamente. PSD, care nici măcar n-a încercat să facă asta, a trecut de 4.000 de amendamente, iar totalul a sărit de 8.600. Muntele de vorbe atât de mare încât e practic inaccesibil presei centrale. Nu poate fi trimis pe mail pentru că vorbim de gigabiţi, nu poate fi printat pentru că ar rezulta biblioteci, dar bucăţelele sunt tocmai bune ca să fie numărate triumfalist pe plan local. Pesedista Cristina Dumitrache şi-a trecut în palmares 48 de amendamente, colegul ei Nechifor de la Suceava a ajuns la 60, dar sunt mici copii pe lângă Horia Uioreanu din Cluj . Liberalul le-a şi piedut numărul, ajungând la „aproximativ 200”. Omul, ca să fie sigur că performanţa sa e remarcată, a trimis chiar şi un comunicat pe această temă agenţiei Agerpres în care a povestit cum a colectat amendamente, ca o albină, de la toţi primarii din judeţ. Pedeliştii, fiind la putere, au compensat parţial numărul mai mic de amendamente cu ciudăţenia lor. De exemplu senatorul Onofrei vrea ca Guvernul să finanţeze învăţământul obligatoriu privat exact ca învăţământul de stat, nu ar fi tare ca super fiţoasa Şcoala Americană să devină puţin bugetară? Pedeliştii din Timiş au altă problemă, vor ca revoluţionarii tip martiri în viaţă să nu-şi piardă pensiile pe care le încasează de 20 de ani. Tot acest balet mecanic a avut şi un efect colateral uluitor. Aleşii, fiind atât de preocupaţi de problemele locale, au neglijat total problemele centrale, iar bugetele de miliarde ale ministerelor au trecut de comisiile de specialitate fără ca nimeni să pună vreo întrebare. În fond, la ce să pui întrebarea dacă nu te poţi lăuda cu ea?