CE a publicat un ghid pentru a ajuta statele membre să combată „abuzurile” la sistemele sociale

Noul ghid oferă mai multă claritate în privinţa „testului privind reşedinţa obişnuită” realizat de Uniunea Europeană şi va facilita aplicarea acestuia în practică de către autorităţile statelor membre, se arată într-un comunicat al CE.

Ghidul, elaborat în colaborare cu statele membre, clarifică conceptele de „reşedinţă obişnuită” şi „şedere temporară” sau „şedere”. Potrivit CE, aceste definiţii sunt necesare pentru a stabili care stat membru este responsabil de plata prestaţiilor de asigurări sociale cetăţenilor UE care circulă dintr-un stat membru în altul. În temeiul dreptului comunitar, poate exista doar un singur loc de reşedinţă obişnuită şi, prin urmare, un singur stat membru responsabil de plata prestaţiilor de asigurări sociale bazate pe locul de reşedinţă.

Angajaţii şi muncitorii care desfăşoară o activitate independentă au dreptul să beneficieze de sistemul de securitate socială din ţara în care lucrează, iar persoanele inactive (pensionari, studenţi) au dreptul să beneficieze de acesta în statul membru în care sunt „rezidenţi în mod obişnuit”. Stabilirea statului membru de „reşedinţă obişnuită” al unei persoane este importantă şi pentru lucrătorii care îşi desfăşoară activitatea în mai mult de un stat membru.

Documentul precizează criteriile de care trebuie să se ţină seama la stabilirea locului de „reşedinţă obişnuită” al unei persoane, precum situaţia familială şi legăturile de familie, durata şi continuitatea prezenţei sale în statul membru în cauză sau caracterul permanent sau nu al situaţiei locative a unei persoane. Un criteriu important este şi situaţia locului de muncă, în special locul în care se desfăşoară de obicei activitatea respectivă, stabilitatea activităţii şi durata contractului de muncă. În cazul studenţilor trebuie să fie luată în considerare sursa veniturilor acestora.

Totodată, ghidul oferă exemple concrete şi orientări cu privire la cazurile în care poate fi dificil de stabilit locul de reşedinţă, cum ar fi cazul lucrătorilor transfrontalieri, al lucrătorilor sezonieri, al celor detaşaţi, al studenţilor, al pensionarilor şi al persoanelor inactive extrem de mobile.

Astfel, dacă un cetăţean britanic se pensionează şi se mută în Portugalia, petrecându-şi cea mai mare parte a timpului în această ţară, locul său de „reşedinţă obişnuită” este Portugalia, chiar dacă acesta încă deţine o casă în Regatul Unit şi menţine legături culturale şi economice cu acest stat.

Ghidul referitor la „reşedinţa obişnuită” face parte dintr-un manual mai amplu menit să ajute instituţiile, angajatorii şi cetăţenii să stabilească legislaţia cărui stat membru în materie de securitate socială ar trebui să se aplice în anumite situaţii date. Manualul clarifică, de asemenea, normele aplicabile lucrătorilor detaşaţi şi persoanelor care lucrează în două sau mai multe state membre, inclusiv normele aplicabile lucrătorilor din transporturi, în special membrilor echipajului de zbor şi de cabină.

Publicarea ghidului practic pentru testul privind reşedinţa obişnuită constituie una dintre cele cinci acţiuni anunţate, la 25 noiembrie, în Comunicarea privind „Libera circulaţie a cetăţenilor şi a familiilor lor”.

Comunicarea a fost lansată pe fondul discuţiilor aprinse privind ridicarea restricţiilor pe piaţa muncii pentru cetăţenii români şi bulgari, de la 1 ianuarie 2013. Mai multe state, în frunte cu Marea Britanie, au reclamat faptul că mulţi europeni practică „turismul pentru beneficii sociale” şi că există „abuzuri” la adresa sistemelor sociale ale unor ţărilor UE.