Mulţumesc

Adaugă-ne ca sursă preferată

Omul era, sincer, de părere că e bun. Şi că ce face e bine. Şi că se izbeşte de un zid conspirativ, care nu-l lasă să fructifice munca lui grea, onestitatea şi inteligenţa de care dă dovadă. 

„Dacă n-ar exista politicienii şi ţiganii, eu cred că ne-ar fi mult mai bine”, spune. E trecut de 50 de ani; mă uit la el, surprins neplăcut. Îl întreb cine ar urma să înlocuiască politicienii. Cunoaşte măcar vreo două exemple de vecini care se pricep la riscurile deflaţiei? Ştie oameni buni, muncitori, care n-ar fura niciodată, ci doar ar servi poporul dezinteresat şi cu ochii umezi de recunoştinţă?

Tace, nu răspunde. Apoi continuă, natural, discuţia. Jidanii. De ei, nici nu mai zice. Dar ce v-au făcut, se interesează viclean şi gata să stârnească scandalul, din spate, colegul cu care împărţeam taxiul. Cunoaşteţi mulţi evrei? A, da. A şi dus mulţi. Toţi sunt răi. Au afaceri. Umblă mereu să te păcălească. Sunt „chitroşi” (zgârciţi) la bani. Dar, o dată, o singură dată, a avut una dintre cele mai mari reuşite din viaţa lui, a reuşit el să păcălească nişte jidani: i-a dus cu taxiul, apoi aceştia i-au plătit exact cât scria pe aparat! Hai, fie, peste insolenţa asta a trecut el, cumva. 

Apoi l-au poftit la masă la restaurantul unde mergeau ei. Şi toţi îşi comandau câte o salată, câte ceva modest. El, nu; a chemat ospătarul şi i-a zis: adu-mi o friptură cât un capac de veceu, şi mici, şi salată, şi cartofi prăjiţi, şi cafele, şi sucuri, şi Prigat, şi desert, şi de toate! „Cred că a făcut doar nota mea cât restul consumaţiei lor! Am zis na, să vă arăt cum mănâncă un român!”

Aici este punctul în care n-am mai rezistat şi am cerut să tragă pe dreapta, am achitat (exact cât făcea pe aparat) şi am coborât. Am continuat pe jos, clocotind de furie. Mai mult pe mine eram supărat, mirat că încă mă mai poate enerva aşa ceva, când rasismul, antisemitismul, xenofobia, prostia autosuficientă, ţopârlănia, homofobia, anacolutul (că tot ne mai aminteşte Cristian Tudor Popescu de câte-un cuvânt folosit ca hainele cele bune), sexismul, discriminarea, disonanţa cognitivă, lipsa de ruşine şi de conştienţă de sine sunt firescul. Şi atunci mi-am dat seama, gândindu-mă la excepţii, acelea care ar trebui să reprezinte, de fapt, norma de măsură, că nu le-am mulţumit niciodată.

Că nu am mulţumit profesorilor îmbrăcaţi modest, dar cu nişte minţi care ar putea dărâma munţi, pentru sacrificiul de a lucra într-un mediu toxic, pe un salariu care de multe ori nu acoperă o masă zilnică, darămite alte cheltuieli, întru luminarea minţilor mai fragede (deşi, paradoxal, tot mai des, impenetrabile) ale urmaşilor noştri. Că nu am mulţumit niciodată medicilor, aceia care mai sunt în ţară şi care se mai pricep la ceea ce fac, că rezistă aici, câştigând salarii, uneori, de sute de ori mai mici decât ar putea în alte locuri. Că nu am mulţumit funcţionarilor publici, aceia puţini, care îşi fac treaba conştiincios şi cu zâmbetul pe buze, sfidând prejudecăţile. Că nu am mulţumit poliţiştilor care nu iau şpagă şi nu fac abuz de uniformă şi îşi riscă viaţa pe nimic, că nu am mulţumit judecătorilor şi procurorilor care, în ultima vreme, au început să ne dea speranţa că am putea ajunge, cândva, să trăim într-o ţară cu un aer mai respirabil, şi care fac asta sub nişte presiuni politice şi cu riscuri majore pentru viaţa şi sănătatea lor şi a celor dragi. Jurnaliştilor care n-au uitat regulile meseriei, tot mai puţini, tot mai împrăştiaţi pe harta tot mai mică a presei. Ba, chiar, măcar politicienilor care încearcă să schimbe ceva în mod sincer, pedalând în gol prin Parlament, în rânjetele dispreţuitoare ale confraţilor.

Ştiu că-mi scapă multe, aici, şi că lista de mai sus nu e nici pe departe cuprinzătoare. Însă, pentru toţi cei care înfruntă toată urgia nesfârşitei tranziţii şi a inimaginabilelor greutăţi cu răbdare, decenţă, speranţă şi nobleţe, un sincer mulţumesc. Pentru că sunt punctul pe care mă sprijin, gura de aer proaspăt pe care o trag cu nesaţ ori de câte ori simt că mă sufoc.

Mulţumesc.