Cine rupe pisica?

Adaugă-ne ca sursă preferată

În plan extern, România are tot sprijinul și înțelegerea necesare, de la întinderea ajustării pe 7 ani, fapt deja negociat cu CE până la recenta prelungire a implementării PNRR. Vorbim de zeci de miliarde de euro. Până și agențiile de rating au dovedit clemență în condițiile în care execuția bugetară din ultimii ani nu a arătat că guvernarea este capabilă să oprească risipa, ba dimpotrivă s-a depășit deficitul stabilit cu multe puncte procentuale din PIB.

Tehnic vorbind, primele 2 condiții adică reducerea cheltuielilor și o creștere simultană a veniturilor sunt perfect realizabile în timeming-ul disponibil, adică împărțirea poverii pe o perioadă îndelungată. În ce privește reducerea cheltuielilor sunt atâtea locuri la vedere unde acestea se pot opera, încât s-ar putea înșirui pagini întregi. Dezbaterile publice le-au relevat suficient. Și în ceea ce privește creșterea veniturilor bugetare cerul este limita în combinațiile de variante care ar asigura zisa reducere a deficitului bugetar.

În pofida multitudinii de soluții și combinații care sunt la îndemână, niciuna nu poate mulțumi pe toată lumea, din simplul motiv că orice reducere a deficitului bugetar presupune afectarea consumului intern. Sunt și foarte multe voci care arată că o creștere a taxării ar fi prociclică în contextul încetinirii creșterii economice și ar conduce la recesiune sau stagflație. Rezistența societății la inevitabila strângere a curelei este acerbă. Deși toată lumea pare conștientă de necesitatea reducerii deficitului, fiecare ar dori să plătească celălalt. Mediul privat exclude orice majorare de taxe, iar angajații statului amenință cu greve generale la orice tentative de restructurare întrucât aceasta presupune reduceri de salarii și pierderi de locuri de muncă. Iar fiecare grup de interese este reprezentat de către partide.

Este nevoie de cineva care să rupă pisica. De multe ori în ultimii 35 de ani reforme bugetare precum cea în fața căreia ne aflăm astăzi s-au realizat sub constrângerea acordurilor cu FMI ca împrumutător de ultimă instanță și țap ispășitor deopotrivă. Acum însă intervenția FMI, alta decât cea de consultanță, ar fi deopotrivă neavenită și umilitoare. Pentru că România nu are nevoie de bani, sunt zeci de miliarde de euro care ne stau la dispoziție ca membrii ai Uniunii Europene și prin PNRR, ci de o bună administrare a lor. Este strigător la cer să dai faliment cu un munte de bani la dispoziție. Și aici intervine cea de-a 3 a condiție, un guvern și un premier dedicat scopului și un ministru de finanțe ultracompetent.

Împotmolirea discuțiilor privind desemnarea unui premier în 2 puncte procentuale de TVA în condițiile în care reforma bugetară presupune un pachet de măsuri mult mai amplu de-atât dacă nu vrem să pierdem tot, este de neînțeles. Și probabil se va ajunge la cea mai proastă soluție, un premier tehnocrat șuntat la tot pasul de partide și sindicate, urât din tot sufletul de populație. Preferabil totuși unei corecții dictate de piețele financiare.