Despre Justiție, fără patimă (III). Reforme amânate și echilibrul ignorat

Adaugă-ne ca sursă preferată

Întâlnirile președintelui Nicușor Dan cu magistrații nu au produs revelații, ci confirmări. Aceleași nemulțumiri, aceleași blocaje, aceleași explicații reluate indiferent de guvern sau majoritate. De fiecare dată când Justiția intră în criză, reflexul este același: cine atacă? Politicienii, presa, „statul paralel”, Bruxelles-ul, opinia publică. Oricine, mai puțin cei care au avut puterea de a corecta lucrurile și nu au făcut-o.

Concluzia discuțiilor de la Cotroceni este limpede: independența justiției este vulnerabilizată mai degrabă din interior decât din exterior, cu concursul (sau în beneficiul) deciziei politice. Nu prin intervenții brutale, ci prin mecanisme rafinate: cariere controlate, ierarhii opace și concentrare a puterii. Restul nu sunt accidente, ci consecințe: deficit de magistrați, volum excesiv de dosare, procese care se sting prin prescripție, resurse și infrastructură precare.

Oficial, magistrații sunt independenți. Practic, promovările, detașările și evaluările depind de structuri restrânse, greu de contestat și aproape imposibil de transparentizat. Un sistem în care magistrații vorbesc despre teama de sancțiuni sau de expunere funcționează sub propriul prag de competență. Nu din lipsă de profesionalism, ci din cauza unor mecanisme instituționale greșite.

În acest context, Inspecția Judiciară nu mai este percepută ca un garant al calității, ci ca un control disciplinar selectiv care nu corectează derapaje, ci modelează comportamente. Iar comportamentele induse prin frică sunt exact opusul celor de care justiția are nevoie.

Problema nu este existența acestor disfuncții, ci normalizarea lor. Un sistem care își normalizează eșecul nu se mai autoreglează.

Magistrații nu au cerut privilegii. Au cerut reguli clare, putere dispersată și responsabilitate reală, exact ceea ce justiția pretinde celorlalte instituții.

Discuția este necesară. Dar este incompletă.

Pentru că justiția nu este alcătuită doar din judecători și procurori. Este un sistem. Iar un sistem nu poate fi reformat eficient dacă este analizat dintr-o singură perspectivă.

Avocații sunt parte structurală a justiției. Fără o apărare efectivă, procesul echitabil rămâne o formulă constituțională fără conținut. Cu toate acestea, în dezbaterile despre „starea justiției”, vocea avocaților lipsește constant. Nu pentru că problemele nu există, ci pentru că sunt incomode.

Realitățile sunt vechi și sistemice: dosar electronic incomplet, documente nescanate, acces fragmentar, arhive sufocate; timp de pregătire a apărării comprimat artificial, interpretări legislative impredictibile. Programarea pe ore este frecvent ignorată.

Sistemul pretinde predictibilitate, dar funcționează pe improvizație.

Avocați din oficiu neplătiți luni de zile. Apărări pregătite în câteva minute pentru dosare complexe. Obligația de a pune concluzii fără acces real la dosar. Nu sunt excepții. Sunt practici.

Aceste disfuncționalități nu afectează confortul profesional al avocaților, ci dreptul la apărare. Iar dreptul la apărare nu este un privilegiu al avocatului, ci o garanție fundamentală a cetățeanului.

Dacă vorbim despre reformă, întrebarea esențială este dacă procesul penal, în ansamblu, mai respectă echilibrul dintre acuzare și apărare. Un sistem în care acuzarea este consolidată instituțional, iar apărarea este precarizată nu este eficient. Este dezechilibrat.

Problemele sunt cunoscute, semnalate și amânate. Persistența lor ridică o întrebare legitimă: cui folosește o justiție lentă, inegală și fragmentată? Qui prodest?

Pentru economie, efectul este previzibil: incertitudine. Investitorii nu se tem de reguli stricte, ci de reguli imprevizibile și decizii întârziate. O justiție opacă funcționează ca o taxă ascunsă pe inițiativă și capital.

Responsabilitatea nu este difuză. Ea aparține Parlamentului, care a legiferat dezechilibrele, Guvernelor succesive, care au tratat justiția ca pe o monedă de negociere și Președinției, care a preferat fie rolul de mediator pasiv, fie de jucător activ în locul celui de garant ferm al funcționării instituționale.

Adevărata reformă a justiției nu poate fi construită dintr-un singur unghi și nici prin excluderea deliberată a unor actori esențiali. Nu poate exista justiție funcțională fără judecători independenți. Nici fără procurori care își exercită rolul în limitele sale. Și, la fel de important, nici fără o apărare efectivă, respectată și funcțională.

Dacă reorganizarea este cu adevărat pe masă, atunci ea trebuie să privească justiția în toate laturile sale. Altfel, nu vorbim despre reformă, ci despre administrarea controlată a disfuncției.

Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul diviziei din România a rețelei internaționale bnt attorneys in CEE, societatea bnt Gilescu Văleanu & Partners, doctorand în domeniul Managementului și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București.