Când statul răsplătește renta, economia pierde antreprenorul

Adaugă-ne ca sursă preferată

Douglass North, unul dintre fondatorii economiei instituționale moderne, a insistat asupra unui lucru simplu: instituțiile stabilesc stimulentele în funcție de care oamenii iau decizii. Antreprenorul nu dispare într-o economie cu instituții slabe; problema este că își poate orienta energia într-o direcție mai puțin productivă. Dacă succesul este obținut mai ușor prin relații, privilegii, licențe, contracte publice sau protecție administrativă decât prin competitivitate, resursele societății vor fi atrase către aceste activități.

William Baumol a dus argumentul mai departe. În funcție de regulile jocului, antreprenoriatul poate fi productiv, neproductiv sau chiar distructiv. Aceeași inteligență, aceeași ambiție și aceeași capacitate de asumare a riscului pot produce lucruri complet diferite într-un sistem care răsplătește inovația față de unul care răsplătește rent-seeking-ul. Problema nu este, prin urmare, că românii nu ar avea spirit antreprenorial. Poate că, în anumite perioade, problema a fost tocmai că acest spirit a găsit prea multe căi de îmbogățire care nu presupuneau crearea unei valori proporționale.

Aici trebuie privită și povestea clasei de mijloc. O clasă de mijloc puternică nu se formează doar din salarii mai mari sau din redistribuirea veniturilor. Ea apare atunci când oamenii au șansa de a-și construi independent poziția economică: printr-o afacere, printr-o profesie bine plătită, prin economii, prin investiții și prin acumularea treptată de active. Pentru ca acest proces să funcționeze, recompensa trebuie să fie legată de valoarea creată și de riscul asumat, nu de accesul la o poziție privilegiată.

Aceasta explică și de ce investițiile sunt atât de importante. O investiție nu înseamnă doar un utilaj, o fabrică sau o clădire nouă. Ea modifică structura economiei și creează posibilitatea unor venituri viitoare. Investițiile străine au avut un rol esențial în România tocmai pentru că au adus capital într-o economie care ieșea din comunism cu un stoc de capital degradat și cu mari decalaje tehnologice. Dar capitalul străin nu poate substitui la nesfârșit formarea unei economii antreprenoriale autohtone.

Aici perspectiva lui Daron Acemoglu și James A. Robinson este utilă. În analiza lor asupra dezvoltării, diferența fundamentală nu este dată doar de resursele disponibile, ci de caracterul instituțiilor economice și politice. Instituțiile incluzive permit unui număr mare de oameni să participe la activitatea economică, să investească și să concureze. Instituțiile extractive concentrează oportunitățile și permit unor grupuri să utilizeze sistemul în propriul avantaj.

Pentru România, distincția este relevantă. O economie poate avea antreprenori, firme și chiar perioade de creștere rapidă și totuși să nu-și folosească întregul potențial dacă accesul la oportunități este inegal. Când o parte prea mare din energie este consumată pentru obținerea unei rente, mai puține resurse rămân pentru inovare, investiții și extinderea firmelor competitive.

De aici rezultă și o altă perspectivă asupra migrației. Milioane de români au plecat într-un mediu în care recompensa pentru muncă, competență și inițiativă era mai strâns legată de piață decât de poziția socială sau de relația cu administrația. O parte dintre ei au acumulat capital, experiență și competențe în afara țării. Problema nu este doar că România a pierdut forță de muncă. A pierdut, într-o anumită măsură, antreprenori potențiali și viitori proprietari de capital.

De aceea, un mediu de afaceri favorabil nu trebuie confundat cu facilități acordate selectiv companiilor. Un mediu favorabil înseamnă reguli simple, concurență reală, acces previzibil la piață, protecția proprietății și posibilitatea ca o firmă nouă să concureze cu una deja instalată. Într-o asemenea economie, întreprinderea mică nu este doar o unitate statistică. Este una dintre principalele căi prin care un individ poate transforma competența și munca în capital.

Problema României nu este, așadar, că statul a redistribuit prea mult într-un sens abstract. Problema apare atunci când redistribuirea și reglementarea creează stimulente pentru extragerea rentei în locul creării de valoare. Atunci competiția economică se transformă într-o competiție pentru acces, iar antreprenoriatul riscă să devină o luptă pentru privilegiu în locul unei lupte pentru client.

O economie sănătoasă trebuie să facă exact invers. Trebuie să facă mai profitabilă crearea unei firme decât obținerea unei rente, mai atractivă investiția decât speculația privilegiată și mai sigură acumularea pe termen lung decât căutarea unei protecții politice. Într-un asemenea sistem, clasa de mijloc se extinde nu prin decret, ci prin oportunități reale.

Aici se întâlnesc instituțiile și prosperitatea. Dacă regulile îi răsplătesc pe cei care produc, investesc și inovează, capitalul se acumulează, firmele cresc, apar locuri de muncă mai bine plătite și se lărgește baza clasei de mijloc. Dacă regulile răsplătesc renta, capitalul se poate concentra fără să mărească în aceeași măsură capacitatea productivă a economiei.

România nu are nevoie de mai multă redistribuire a oportunităților deja existente, ci de o economie capabilă să genereze oportunități noi, create prin concurență, investiții și antreprenoriat. Adevărata dezvoltare nu apare atunci când împărțim mai des aceeași șansă, ci atunci când tot mai mulți oameni au posibilitatea să creeze șanse noi pentru ei înșiși și pentru ceilalți.

Dacă vrem o clasă de mijloc puternică și mai mult capital, trebuie să construim instituții în care câștigul să vină în primul rând din valoarea creată. Atunci antreprenorul nu mai are nevoie să câștige statul de partea lui. Îi este suficient să câștige clientul.