Profesionist sau consumator? Cum redefinim relația dintre fermieri și marile corporații

Adaugă-ne ca sursă preferată

Din punctul meu de vedere, merită să ne uităm nu doar la resurse, ci și la dezechilibrele de forțe care s-au construit în jurul agriculturii: între greutatea reală a sectorului și felul în care este tratat economic, între fermier și actorii mari cu care acesta negociază, între specificul fermei și logica instituțiilor care o finanțează. Pe hârtie, aceste relații par echilibrate. În practică, rareori sunt.

Lentila incompletă – Dincolo de contribuția la PIB

Agricultura este privită, de regulă, ca orice altă industrie: prin producție, prețuri, risc, finanțare și contribuție la PIB. Eu cred însă că trebuie înțeleasă și ca un sector social. Dacă ne uităm doar la contribuția sa la PIB, de aproximativ 5%, vedem o parte din realitate. Dacă ne uităm însă la cei aproape 20% din populație ale căror venituri, proprietăți, familii și perspective sunt legate direct sau indirect de agricultură, imaginea se schimbă. Agricultura cântărește în societate mult mai mult decât sugerează simpla sa pondere în PIB. De aici pornește un prim dezechilibru în politicile legate de sectorul agricol.

Dezechilibrul de putere – Egali pe hârtie

Dezechilibrul devine și mai vizibil atunci când ne uităm la raportul de putere dintre fermier și actorii mari cu care acesta face afaceri. Din punct de vedere juridic, un fermier organizat ca PFA sau SRL și o companie mare sunt două entități economice, doi profesioniști. În practică însă, un fermier cu 5, 10 sau 500 de hectare poate ajunge la masa negocierii cu o organizație care are departamente juridice, financiare și comerciale, proceduri internaționale și oameni care negociază astfel de contracte în fiecare zi. Profesionalismul agricol nu înseamnă automat sofisticare juridică, financiară sau comercială, iar faptul că două părți au aceeași formă juridică nu înseamnă că au și aceeași putere de negociere.

Un fermier poate semna, de exemplu, un contract de vânzare a cerealelor cu o companie multinațională și, în cazul unei dispute, poate ajunge într-un mecanism sofisticat de arbitraj internațional precum GAFTA, arbitrajul comercial londonez specializat în comerțul cu cereale. Pentru compania mare, acesta este un teren cunoscut; pentru fermier, poate fi un univers complet diferit de cel în care își conduce afacerea zi de zi. Într-o asemenea situație, răspunsul că „au fost doi profesioniști care au semnat un contract” descrie forma juridică, dar nu neapărat raportul real dintre părți.

Asta nu înseamnă că fermierul trebuie eliberat de responsabilitate. Dimpotrivă, agricultura are nevoie de fermieri mai bine pregătiți financiar, juridic și comercial. Ei trebuie să înțeleagă mai bine contractele pe care le semnează, condițiile pe care le acceptă și riscurile pe care și le asumă. Dar chiar și un fermier foarte bun în afacerea sa nu va avea întotdeauna infrastructura unei mari corporații. Profesionalizarea poate reduce diferența, fără să o poată anula complet.

În fața unor dezechilibre majore de putere și cunoaștere, o parte din restabilirea balanței le revine companiilor și finanțatorilor. Atunci când ai de partea ta mai multă expertiză și putere juridică, modul în care alegi să folosești acest avantaj contează enorm. Pentru mine, responsabilitatea unei companii mari nu se termină la contract – ea înseamnă educație, îndrumare și sprijin real pentru fermier. Totuși, companiile nu pot corecta singure o problemă care este, în esență, una structurală.

Profesionalizarea fermierului este o parte a răspunsului. Responsabilitatea companiilor este alta.
Dar sunt suficiente acestea pentru ca orice relație dintre un fermier și o companie mare să fie tratată automat ca o relație între doi profesioniști comparabili ca putere?

Profesionist sau consumator?

Cred că relația dintre fermieri și corporații trebuie redefinită. Pe hârtie, fermierul și compania sunt doi profesioniști. În practică, în fața unui contract de vânzare a cerealelor, de achiziție de inputuri sau de finanțare, fermierul se află mult mai aproape de poziția unui consumator decât de cea a unui partener de negociere egal. Ca orice consumator, semnează contracte-cadru redactate de cealaltă parte, într-un domeniu care nu este al lui.

Mă întreb, așadar: în relația cu corporația, este fermierul un profesionist sau un consumator final? Cred că răspunsul corect este: ambele. Este profesionist când lucrează pământul și conduce ferma, dar este consumator când se află în fața unui contract pe care nu îl poate negocia și ale cărui riscuri nu le poate evalua pe deplin. Iar acolo unde este consumator, ar trebui să beneficieze de un cadru de sprijin, așa cum avem în cazul protecției consumatorilor.

Care este, de altfel, diferența dintre consumatorul casnic care semnează un contract cu furnizorul de energie și cei aproape 20% din populație care depind de contracte de vânzare a cerealelor cu comercianți internaționali? Ambii sunt vulnerabili în fața aceluiași dezechilibru de informație și putere și nu au cunoștințele care să le garanteze o protecție reală.

Situația actuală din piață arată o nevoie clară de reglementare în relația fermier–companii care poate completa oportun directivele existente privind practicile de pe lanțul agroalimentar. Este necesară o standardizare bazată pe contracte-tip pentru vânzarea recoltelor, achiziția de inputuri și creditare, cu reguli clare și mai multă transparență. Cred că merită discutată chiar și ideea unui mecanism de protecție inspirat, ca logică, din protecția consumatorului, precum și a unor proceduri de soluționare a disputelor adaptate la capacitatea reală a fiecărei părți, recunoscând că fermierii și companiile nu au resurse sau expertiză egale.

Aceasta este, de fapt, dezbaterea pe care ar trebui să o avem între fermieri, companii, finanțatori, Guvern, Parlament și autoritățile relevante. Iar acolo unde diferența de putere nu poate fi corectată doar prin cunoaștere și bune practici, este nevoie de un cadru care să recunoască această diferență și să-i limiteze efectele.

Nu vom elimina toate dezechilibrele, dar putem înceta să le considerăm normale doar pentru că “a semnat contractul”. Pentru un sector cu o asemenea greutate economică și socială, reechilibrarea acestor relații trebuie să devină o prioritate de politică publică, nu doar o constatare.

Jabbar Kanani este fondatorul și președintele Consiliului de Administrație al Agricover Holding, cu aproape 30 de ani de experiență în agricultura românească. A fondat Agricover în 2000 și a dezvoltat grupul având la bază un model de business inovator – o platformă integrată de agribusiness, finanțare și tehnologie, cu companii lider pe segmentele lor. Modelul construit de Agricover este specializat exclusiv în agricultură și dezvoltat în jurul nevoilor fermierilor și ale fermelor din România.