Am înnebunit populaţia cu impozitele, iar le frecăm, nu ne mai crede nimeni

Această ultimă veste sună bine la prima vedere. Dar eu zic să ne ferim să cădem în capcana acceptării facile a ceea ce pare să fie o măsură de atenuare a poverii fiscale. După cum vedem prea bine, din discursul public nu e clar în ce direcție bate vântul fiscalității: înspre agravarea sau, din contră, înspre micșorarea ei. Avem de-a face cu prea multe intenții, o mișcare browniană a planurilor de impozitare, și trebuie să vedem ce se ascunde dincolo de aparențe.

Referindu-ne la politica fiscală, trei lucruri sunt clare, în opinia mea. Primul – guvernul nu are o strategie fiscală, o viziune despre reforma statului și viitorul economiei. Toate aceste găselnițe și inginerii (precum casa de marcat cu jurnal), adesea contradictorii, care sunt aduse în spațiul discuției publice reprezintă dovada faptului că guvernarea din România nu are un plan de țară.

Inevitabil, după ce sunt îndelung regurgitate în talkshow-uri, cârpelile oferite pe post de politici sucombă la proxima vizită a delegației FMI. Al doilea – suntem într-un an electoral (din nou) și subiectul impozitării servește de momeală pentru mobilizarea electoratului. Al treilea – de o bună perioadă de timp politica fiscală a fost folosită pentru a aduce bani la buget, nu pentru a stimula economia: scăderea TVA la pâine, adoptată doar la pachet cu măsuri compensatorii, este un exemplu; introducerea accizei de 7 cenți este altul. Guvernele României au fost permanent interesate să crească proporția resurselor confiscate de la cetățeni, pentru indiferent ce scop a fost declarat pe moment: plata pensiilor, macrostabilizarea, construcția de autostrăzi etc.

Și atunci, ce verdict putem să dăm ideii de a renunța la cota unică? Cu cât povara impozitării este mai mică, cu atât mai bine – iar dacă introducerea impozitării progresive înseamnă o atenuare a acestei poveri, atunci este o măsură binevenită. La prima vedere. Dacă stăm să ne gândim puțin, s-ar putea însă că scăderea impozitării (prin CAS sau impozitul pe venit) să reprezinte cel mult o contrapartidă la creșterea poverii fiscale prin alte mijloace (combaterea evaziunii, creșterea salariului minim etc.) Întrebarea este: pe net cum stăm? Adică la sfârșitul zilei, statul va rămâne cu mai mulți bani în cazanul bugetar sau cu mai puțini? Dacă încasările bugetare vor crește, atunci înseamnă că guvernul va sfârși prin a controla într-o mai mare măsură PIB-ul națiunii, iar cetățeanul va fi mai slab. Statul va avea mai multe resurse de risipit – lucru la care nu-l întrece nimeni, iar omul de rând va fi mai puțin stăpân pe roadele muncii sale.

În plus, alte două elemente ne fac să privim cu scepticism această schimbare. Incertitudinea asociată cu modificarea fiscalității este extrem de dăunătoare. Fără o strategie clară, care să prevadă impactul bugetar al introducerii unor cote diferențiate de venit sau al scăderii CAS, riscăm ca aceste măsuri să fie însoțite, mai devreme sau mai târziu, de reevaluări, rectificări, alte creșteri de taxe. Și cu asta ce-am făcut? Parafrazându-l pe Mugur Isărescu, am înnebunit populația cu impozitele, iar le frecăm, când le creștem când le micșorăm, nu ne mai crede nimeni și nu mai știe nimeni ce să înțeleagă.

În al doilea rând, impozitarea progresivă este mai dificil de administrat și, chiar dacă implică o povară fiscală mai mică, servește ca un potențial cal troian pentru creșteri de impozite în viitor. Cota unică are meritul clarității: toată lumea știe cât este rata de impozitare, dacă începi să vorbești despre creșterea ei atunci îți sare toată lumea în cap. În schimb, sistemul progresiv ne duce în ceață, nu mai știm care cât plătește, iar dacă guvernul va veni peste un an cu o ajustare a cotei superioare de la 16 la 20%, atunci doar o parte dintre români se vor simți lezați. Cu alte cuvinte, mi-e teamă ca impozitarea progresivă să nu facă parte din arsenalul politic „dezbină și cucerește” prin care, încet dar ferm, statul sfârșește prin a pune mâna pe o parte tot mai mare din venitul contribuabililor.

Bogdan Glăvan este profesor universitar de economie și Director al Centrului de Economie Politică și Afaceri „Murray Rothbard” din cadrul Universității Româno-Americane, București