Băncile centrale independente, dar dedicate binelui public, reprezintă de fapt economia ca putere în stat ce contrabalansează politica

Adaugă-ne ca sursă preferată

Băncile centrale, de emisiune, nu au făcut deloc excepție, prin finanțarea directă și practic nelimitată a statului, în dauna regulilor monetare și economice elementare. Problema a fost că că, așa cum se întâmplă de obicei, de cele mai multe ori, aceste măsuri nu au fost strict temporare, ci au tins să se permanentizeze după instaurarea păcii.

„Faptul că toate Statele intrate în marele conflict european, având nevoie de sume enorme, au uzat de calea devenită atunci ușoară, de a cere Băncilor de emisiune să le fabrice și să le țină la dispoziție bani, poate fi explicat prin starea de război. Dar Statele au uzat și au abuzat de aceste resurse. Pentru că sfârșitul războiului n-a adus – cum ar fi fost firesc – și sfârșitul metodelor prin care Tezaurul (Trezoreria Statului – n.r.) își putuse procura în vremuri grele sumele necesare, ci s-a continuat cu procedeul emisiunilor nemăsurate, pentru nevoile Statului, încă multă vreme după încheierea păcii. Trebuie să recunoaștem că, în unele țări, au lipsit mijloacele de a pune capăt acestei dăunătoare stări de lucruri. În alte țări, însă, a lipsit voința de a rosti răspicat cuvântul hotărâtor: „Ajunge!” și aceasta a fost mult mai grav”, scrie Lazăr Ionescu în volumul său „Relațiunile între Banca Națională a României și Stat 1880-1935”, apărut în 1936.

În România, procesul de normalizare a raporturilor dintre BNR și stat a început imediat după război, iar unul dintre episoadele fundamentale ale acestui proces a fost restabilirea convertibilității leului din 1929, prin stabilizare efectuată cu ajutorul unui împrumut de stat la bănci din străinătate.

„Prin stabilizarea legală, sarcina menținerii leului în paritatea fixată, întreaga inițiativă și răspundere a acestei politici trecând efectiv asupra BNR, guvernul nu mai putea avea nici un amestec, nici o influență asupra hotărârilor pe care BNR le-ar fi socotit oportune în interesul menținerii stabilității leului. E desigur necesar ca politica financiară a Băncii de emisiune să fie totdeauna subordonată politicei financiare a Statului, a guvernului. Dar, odată hotărâtă politica stabilizării monetare și odată încredințată BNR, Banca trebuie lăsată să înfăptuiască prin mijloacele pe care le va crede ea mai potrivite această politică a Statului, pentru că ei îi incumbă întreaga responsabilitate”, se arată în lucrarea citată.

Autorul mai relatează că un al doilea motiv pentru care s-a decis modificarea raporturilor dintre BNR și Guvern a fost „voința ca repetarea evenimentelor care produseseră dezastrul monetar să fie împiedicată prin toate mijloacele cu putință”.

„Călăuziți de aceste idei și de principiul – de nenumărate ori verificat aiurea – că, pentru a funcționa normal, Banca de emisiune trebuia să fie pusă în situația de a se opune apelurilor nejustificate ale Statului la mașina de tipărit bilete, autorii stabilizării românești au stabilit util și necesar să limiteze precis avansurile pe care le putea obține Tezaurul public de la BNR, să interzică Băncii a face alte împrumuturi decât cele prevăzute expres în statutele ei. Și pentru a o face capabilă să aplice și să vegheze la respectarea acestor dispozițiuni, BNR urma să fie făcută mai independentă față de guvern. Impusă în toate țările unde stabilizarea monetară s-a făcut cu sprijinul capitaliștilor streini – și unde nu s-a procedat astfel? – realizarea acestor condițiuni însemna aplicarea și în țara noastră a principiului pe care l-am desvoltat în Introducerea acestei lucrări: precisa delimitare a raporturilor BNR și cu publicul (piața economică) și cu Statul (puterea publică și Tezaurul public)”, mai scrie Lazăr Ionescu.

Astfel, banca centrală devenea cu adevărat o putere în stat, ca reprezentant al economiei reale și al „sângelui” acesteia – circulația monetară. O putere independentă, separată de celelalte, dar complementară lor, cu atribuții și responsabilități precise și vitale pentru țară.