Ce ar face managerii dacă ar trebui să dea salarii săptămânal, ca la englezi?

Şi la noi, în România, lefurile se plăteau în două tranşe – avans şi lichidare -, şi cablul se putea achita la chenzină, dar acum cei mai mulţi angajaţi primesc banii o singură dată, în primele 15 zile ale lunii următoare prestării muncii. De ce se întâmplă aşa, se face cross-selling pentru carduri de credit şi overdraft ori se sprijină vânzările premergătorului cardului, caietul?

Probabil că nici una, nici alta, angajatorii îşi arogă dreptul primei nopţi – jus primae noctis – şi tratează ca pe un droit du seigneur obiceiul de a plăti salarii uvrierilor. Iar asta se întâmplă fiindcă ei n-au fost aleşi de piaţă ca să devină capitalişti, ci numiţi. De aceea nici nu prea seamănă cu antreprenorii englezi, care plătesc remuneraţii săptămânal.

Ca să păstrăm registrul capitalist, Böhm-Bawerk sugerează că salariile sunt mai mici decât profiturile pentru că muncitorii primesc bunuri prezente, iar patronii bunuri viitoare. Astfel, antreprenorul îl degrevează pe angajat de inconvenientul aşteptării, dar, evident, n-o face gratis. Problema este însă că, la noi, când firma merge bine, e meritul patronului, iar când nu, de vină sunt lucrătorii, care trebuie să aştepte o lună-două să-şi primească bunurile prezente, de parcă ar fi bunuri viitoare. Ba mucaliţii propun chiar să li se pună o taxă de intrare angajaţilor care continuă să vină la lucru, deşi nu-s plătiţi…

Sigur că angajaţii sunt în altfel trataţi când compania dă faliment şi-s puşi în fruntea masei credale, dar acest lucru se întâmplă fiindcă UE imprimă reflexe de stat social membrilor săi.

Lăsat de unul singur, statul nostru nu prea are obiceiul să-şi achite furnizorii, face arierate, şi acest obicei de a nu-şi respecta cuvântul se transmite repede şi seniorilor, care pozează în capitalişti.