Dăianu: Este probabil ca 2022 să consemneze un deficit bugetar în jur de 6% din PIB

Adaugă-ne ca sursă preferată

„Rândurile de mai jos privesc relaţia între inflaţie şi datoria publică. Prilejul este dat de ‘surpriza’ inflaţiei înalte din ultimii doi ani, ce a diminuat ponderea datoriei publice în PIB pentru numeroase ţări; aceste datorii crescuseră mult ca urmare a crizei financiare izbucnite în 2008 şi în timpul Pandemiei”, arată Daniel Dăianu, în articolul „Are inflaţia un ‘efect de stabilizare’ fiscală/bugetară?”, publicat pe blogul OpiniiBNR.ro.

Economistul consideră că pe această temă pot fi examinate date recente şi prognoze ale FMI şi alte analize, scrie Agerpres.

Potrivit sursei citate, se vorbeşte chiar despre un ‘efect de stabilizare a inflaţiei’, care ar explica de ce pieţele financiare nu sunt hipernervoase deşi mediul economic este bulversat de multiple şocuri adverse extreme, combinaţie fără precedent în ultimele decenii (Daniel Gros,’The stabilizing efect of inflation’, 13 octombrie, a.c).

În context, preşedintele CF consideră că surpriza inflaţiei înalte ajută execuţii bugetare în Europa şi în alte ţări din lume.

„Aceasta se vede în România, unde veniturile nominale ale bugetului public au crescut cu aproape 20% în primele 9 luni ale anului (faţă de septembrie 2021), în condiţiile unei inflaţii anuale de 15,9% în septembrie a.c. Şi este probabil ca 2022 să consemneze un deficit bugetar în jur de 6% din PIB dacă impactul schemei de plafonare şi compensare nu va fi copleşitor (deficitul la 9 luni a fost de 3,04%). Inflaţia de 8,2% în 2021 şi probabil în jur de 16% în acest an a ajutat datoria publică să nu depăşească 50% din PIB, în pofida unor deficite bugetare semnificative. Analog se poate gândi că a fost afectată relaţia datorie publică – PIB în alte state din UE – în ţările baltice, de pildă, inflaţia anuală a fost în jur de 20% la finele lui septembrie a.c.”, a notat Daniel Dăianu.

În opinia sa, ceea ce este numit „efect de stabilizare” ar rezulta din scăderea în termeni reali a datoriei publice în raport cu PIB-ul nominal datorită inflaţiei, care, totodată, ar compensa şi eventuale deficite ale bugetului public (ce includ plăţi cu dobânzi).

„Inflaţia ar deveni un fel de stabilizator în situaţia unor economii ce au datorii publice mari. Dar această situaţie impune o serie de observaţii. În primul rând este vorba de durata inflaţiei ca ‘factor de stabilizare’. Inflaţia înaltă poate persista în virtutea unor şocuri pe latura ofertei şi dacă se pune în mişcare spirala preţuri/salarii. Nu întâmplător băncile centrale au obsesia luptei cu expectaţii inflaţioniste, fiindcă dacă acestea ar fi tot mai elevate, preţuri şi salarii ar creşte în mod inevitabil”, explică Dăianu.

Din acest punct de vedere, inflaţia nu poate avea o funcţie de stabilizare economică şi socială; inflaţia înaltă creează un disconfort nu numai psihologic, ea loveşte în funcţionarea economiei, influenţează comportamentul oamenilor şi firmelor.

„Referitor la România, teza că problema consolidării fiscale/bugetare s-ar rezolva strict prin inflaţie (venituri nominale ale bugetului care să devanseze considerabil în dinamica componentele principale de cheltuieli permanente ale bugetului public) ridică semne de întrebare. Fiindcă, de pildă, dacă inflaţia este înaltă, indexări este firesc să fie avute în vedere în construcţia bugetului public, chiar dacă trebuie să fie făcute în funcţie de posibilităţile bugetului, de creşterea veniturilor sale permanente (ce trebuie să fie un obiectiv major al politicii fiscale)”, a punctat Daniel Dăianu.

Conform economistului, pentru zona euro, argumentul că inflaţia va continua ani buni să fie superioară costului de finanţare a datoriei publice are două aspecte cheie.

Astfel, randamentele cerute la obligaţiuni suverane pentru unele ţări cu datorii mari depind esenţialmente de garanţia oferită de Banca Centrală Europeană (BCE) prin operaţiunile sale neconvenţionale. Achiziţii de bonduri suverane (QE) au salvat zona euro fiindcă au asigurat, unii ar spune că în mod artificial, sustenabilitatea fiscală pentru state ca Italia, Grecia, Cipru, Irlanda, Spania, etc (vezi şi Alberola-Illa et.al, „Monetary policy and fiscal sustainability”‘ BIS, 2022).

Economistul a subliniat că, pentru economiile emergente, „surpriza” inflaţiei înalte nu poate fi soluţia privind sustenabilitatea datoriei publice, ce adesea este denominată masiv în valută forte. Dincolo de riscul intrării într-o spirală preţuri-salarii, de instabilitate politică, randamentele cerute de finanţatori pot creşte constant pe fondul întăririi politicilor monetare de către Fed şi BCE şi al primei de risc valutar.

„Pentru economiile emergente contează, în esenţă, ca inflaţia să se reducă în SUA şi în zona euro şi ca bugetele lor publice să arate deficite sub control. Deficitele externe contează nu mai puţin pentru aceste economii deoarece pieţele financiare ţin cont de îndatorarea totală (publică şi privată) a unei ţări când judecă riscuri suverane”, a precizat Dăianu.

El susţine că BNR este angrenată în combaterea aşteptărilor inflaţioniste fiind într-un ciclu de întărire a politicii monetare.

„Politica bugetară internă trebuie să fie prudentă, să nu mizeze numai pe inflaţie în realizarea consolidării fiscale; veniturile fiscale trebuie să crească. Decelerarea economică în 2023 şi mediul internaţional în deteriorare puternică cresc enorm importanţa fondurilor europene ca piston contraciclic de anvergură în vremuri atât de dificile. Ideea că inflaţia singură ar stabiliza datoria publică poate conduce la mari necazuri. Ca „surpriză”, inflaţia ajută un timp bugetul, însă o inflaţie înaltă perpetuată nu mai este surpriză şi devine boală severă pentru economie şi societate”, a subliniat Dăianu.