De 35 de ani sub blestemul politicilor prociclice

Este o vorbă plină de înțelepciune în popor, care spune ca vară să-ți faci sanie și iarna car. Asta înseamnă să fii bun gospodar, să faci lucrurile la timpul lor și să nu fii surprins de ciclicitatea anotimpurilor. Căci ceea ce se întâmplă acum cu economia României este consecința directă a ceea ce se numește în termeni macroeconomici ”boom and bust” ardere și prăbușire, expansiune și contracție. Pentru un observator obiectiv neinfluențat de propaganda deseori nerușinată, este evident în ce fază se află economia noastră azi și că recesiunea și presiunile inflaționiste sunt costuri foarte dificil de evitat pentru o perioadă. Nu este deloc prima dată când dăm cu capul de pragul de sus, istoria economică a ultimelor decenii cu perioade de creștere economică accelerată urmate de corecții și recesiuni unele severe a cam fost regula, nu excepția.

Austeritatea și măsurile încă blânde de corecție forțată de azi sunt consecința a ceea ce se numește politici economice prociclice. Acestea sunt definite de stimulări excesive ale consumului atunci când economia este în avânt, ca de exemplu relaxări fiscale și creșteri ale salariilor din sectorul public. La noi acestea au fost exacerbate ca la ”carte” din rațiuni electorale, și să ne aducem aminte ce competiție acerbă a fost în a promite creșteri salariale și de pensii concomitent cu reduceri de taxe și excepții de la impozitare în plin avânt economic. Avertismentele privind imprudența și chiar iresponsabilitatea unor politici de tip wage-led-growth care sunt la originea crizei bugetare de astăzi au avut puține șanse de succes, pentru că erau ”combătute” cu creșteri economice cu adevărat record, nu ca cea menționată la începutul acestui text. Creșterea accelerată a PIB-ului, consumul ridicat, creditare excesivă împărțită aproape exclusiv către consum privat și guvernamental, optimism cu ignorarea desăvârșită a deficitelor intern și extern care se umflă vizibil și în tandem sunt caracteristici de manual ale fazei de boom, iar noi nu am ratat niciuna.

Un exemplu clasic de expansiune și contracție este criza din 2008. Diferă un pic doar declanșatorul. Creșterea economică din anii 2004-2008 a fost una puternică generată de fluxurile masive de capital urmare a creșterii abrupte a încrederii investitirilor străini în evoluția României ca urmare a aderării țării la NATO și ulterior la Uniunea Europeană.Boom!  Nici atunci nu am știut să gestionăm înțelept pleașca căzută pe capul nostru. Criza financiară mondială originată în SUA ca urmare a creditelor ipotecare riscante a condus la prăbușirea piețelor financiare globale, iar pe noi asta ne-a prins complet nepregătiți cu deficite interne și externe comparabile cu cel de astăzi. După o creștere economică de peste 7% în 2008 a urmat în 2009 o scădere economică de -7,1% reducerile salariale din sectorul public creșterea șomajului și scăderea investițiilor.Bust! Ai fi crezut că după o astfel de corecție, cu durerile sociale mari asociate, dar și cu o fantastică echilibrare a indicatorilor macro economici pănă la compatibilitatea cu criteriile Maastricht, în anul 2014, clasa politică să fi învățat lecția.

Dar, pentru că iar veneau alegeri, deși FMI sătul de atâtea tâmpenii fiscale comise de România ne-a impus să adoptăm o lege a responsabilității fiscal-bugetare (rezultă chiar din titlul ei că eram iresponsabili în această privință), guvernul de-atunci a decis că trebuie să reînceapă bairamul. TVA a fost redus de la 24 la 19 la sută, ”geniala” cu ghilimelele de rigoare teorie a creșterii salariilor din pix, creșterile masive de pensii au condus la creșteri economice chinezești (vă aduceți aminte cum un premier se mândrea cu o creștere mai mare ca a Chinei) dar și la fireasca reumflare a deficitelor. Cu accelerația la podea, fără grijă că intrăm în zid, zero frână și cu airbag-urile dezactivate. Politica QE care a dus la dobânzi istoric scăzute chiar negative a întunecat din nou mințile și a condus logic la creșterea extrem de rapidă a deficitelor și a datoriei publice. Obrazul subțire cu cheltuială din împrumut se ține..

În rândul celorlalte state ale Uniunii Europene lovite și ele de criza din 2008 și care făceau eforturi susținute să-și refacă echilibrele macroeconomice și să revină la deficite interne sub 3 la sută, România începea să apară ca o curiozitate statistică. Toți cu deficitele în jos, noi voioși cu ele invers până am urcat pe podiumul lipsei de responsabilitate. Că legea responsabilității mai sus amintită și avertismentele Consiliului Fiscal au fost fie ignorate, fie pur și simplu batjocorite ca frânari ai progresului. La fel cum de altfel s-a întâmplat și cu obligația de stat membru al UE de a aduce deficitul bugetar sub 3% din PIB. În loc să înțeleagă caracterul anticiclic al acestei restricții bugetare, (ca să nu rămânem repetenți și de această  dată) politicienii de la București au început o garagață absurdă cum că UE nu ne lasă să ne dezvoltăm ca nu cumva să o ajungem din urmă șamd. Că și-așa avem o datorie publică mică ( singurul indicator care nu fusese făcut praf după 2014) față de statele dezvoltate, așa că de aia nu suntem noi dezvoltați. În treacăt fie spus, acesta este, din punctul meu de vedere punctul de plecare al curentului antieuropean la noi, degenerat în extremism pro-rus, dar asta este altă poveste.

Cert este că interpretările limitării de 3% ale deficitului bugetar ca regulă europeană, au fost profund eronate la noi și transmise ca atare publicului. Pragul de 3 la sută este unul maximal, de atins sau depășit temporar, în vremuri în care economia dă semne de recesiune, pentru a da un impuls fiscal activității economice. Nu cred că ați auzit des lucrul acesta în România, pentru că un deficit de 3 la sută reprezintă pentru mentalul politicienilor de la noi un ideal greu de atins, în caz că nu este considerat de-a dreptul dăunător. Nu este de mirare în aceste condiții, că și criza COVID din 2020 ne-a prins tot cu vulnerabilități majore, sub procedură de deficit excesiv suspendat temporar pentru ca statele UE să-și refacă economiile. Ne-am confruntat cu recesiune și cu mijloace subțiri de a face față pandemiei.

În prociclitate se intră ușor, se câștigă puțin și nesustenabil. Ba, ca să fim puțin răutăcioși până la urmă în loc să se câștige voturi, ele merg te miri unde. Și se iese al dracului de greu. Cu costuri mari și suferință socială corecția se va produce, fie gradual și ordonat fie brutal și dezordonat. Diferența dintre cele 2 variante este esențială pentru că ea determină în câți ani putem reveni la normalitate. Dar mult mai important ar fi, în opinia mea, ca ulterior să ieșim de sub blestemul prociclității să punem frână când economia accelerează excesiv și să accelerăm cu prudență când trebuie. N-ar trebui să fie foarte greu că doar suntem un popor de șoferi pasionați, dar cam vitezomani. Personal, am slabe speranțe că așa se vor întâmpla lucrurile, că avem memoria unui peștișor de acvariu. Dar speranța moare ultima.