Drama francului elveţian. De când este refugiul planetar al lumii financiare şi de ce ar putea pierde acest statut

Multă vreme un conglomerat de districte administrative, odată devenită republică, Elveţia a fost condusă de către liderii comunităţilor sale după o reţetă politică şi economică echilibrată.

Echilibrarea intereselor interne, sau externe, chiar şi cu riscul unor mari compromisuri morale, a atras după sine stabilitatea politică, iar stabilitatea a atras banii tuturor părţilor, inclusiv beligerante, ale lumii. Aşa a fost posibilă neutralitatea Elveţiei.

Încă de la începuturile sale, francul eleveţian (CHF, sau „confoederatio helvetica franc” – în latină) a fost considerat un refugiu pentru valorile financiare ale lumii, un rai, (safe heaven). CHF era modul de expresie a unei economii relativ mici (ca şi acum), dar cu sectoare şi venituri sigure, cu inflaţie foarte mică.

A fost şi o monedă a cărei valoare a asigurată prin lege în proporţie de 40 % de deţineri de aur, între 1920 şi până în anul 2.000! Moneda elveţiană a fost bătută din 1800 de cantoanele helvetice şi nu numai, până la Constituţia din 1848.  De atunci şi până acum nu a suferit decât o singură devalorizare (oficială), în 1936, ca urmare a crizei.

Sistemul bancar elveţian şi reglementările drastice privind secretul bancar au atras banii întregii lumi în Elveţia, chiar înainte ca neutralitatea să atragă adevărate trezorerii la adăpostul convenit de forţele lumii.

Doar în anii din urmă, interesele SUA, marcate de un grad de îndatorare tot mai împovărător şi, mai puţin, cele ale Uniunii Europene au atacat citadela secretelor elveţiene, în scopul de a şubrezi mecanismele de evaziune fiscală, de care băncile elveţiene nu ar fi străine. Succesele acestei campanii sunt pe cât de mici, pe atât de remarcabile, ca breşe.

„Cinic, imortal, neutru” – aşa era descris sistemul bancar elveţian, acum 18 ani, de celebrul editorialist al New York Times, Thomas L. Friedman.

Comentând un raport al Guvernului SUA  privind felul în care Elveţia a ajutat regimul nazist, Friedman spune că „lecţia cea mai importantă care se desprinde din raport este cea despre neutralitate şi despre cum versiunea elveţiană a acesteia a fost o fraudă morală”

Editorialistul NYT descrie trei tipuri de neutralitate: cea principială, în care alegi să nu ajuţi niciuna dintre părţi – nu a fost cazul Elveţiei în al doilea război mondial; al doilea tip este cel pragmatic, în care preferi să fii neutru pentru că eşti prea slab, dar reuşind  să nu te implici de nici o parte, pe căi subterane – nici acesta nu era cazul elveţian; şi „al treilea tip este cel  cinic, te declari neutru ca sa scapi de razboi, dar faci afaceri cu toţi, oricât de răi ar fi, ca să te imbogăţeşti”.

„Ca să cumpere marfă de război din afara sa, Germania nazistă vindea băncilor elveţiene aurul furat din ţările ocupate, contra franci elveţieni, care puteau fi utilizaţi în alte ţări neutre ca Spania, Portugalia, Turcia şi… Elveţia” scria Thomas  L. Friedman, încă din secolul trecut.

Globalizarea şi pacea au slăbit mult reţeta elveţiană, iar statutul de refugiu s-a întors împotriva francului. Ca urmare a celei mai recente crize, lumea întreagă a cerut atât de mult francul elveţian, încât creşterea puterii acestuia a ameninţat însăşi stabilitatea economiei ţării. Banca centrală a impus un prag la care să se oprească puterea monedei sale, 1,2 CHF pentru un euro. Pentru asta a cumpărat cât de mult euro, până când nu a mai putut.

Acum elveţienii au ridicat bariera, căci pariază pe dolar, că ar putea să mai atragă din banii lumii, odată cu creşterea dobânzii. Dar pariul este periculos. Tradiţia ar fi mai puternică.  

Francul elveţian a contribuit şi la cea dintâi uniune monetară pan europeană: Uniunea Monetară Latină, din care făceau parte, în 1865, Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia.

În 2015, însă, marile lupte dintre monedele şi marile economii cu implicaţii globale ar putea prinde francul elveţian la mijloc.