Evanghelia lui Keynes a fost confiscată de eretici

Fragmentul îi aparține lui Martin Bronfenbrenner, face parte din lucrarea „Structura revoluțiilor în gândirea economică” din 1971 și este citat în cartea cu titlu foarte sugestiv „Keynes împotriva keynesienilor…?”, scrisă de T.W. Hutchison, Lord Kahn și Austin Robinson și apărută în 1977.

John Maynard Keynes a murit în 1946, iar concepțiile sale despre economie au început să fie pervertite încă de la prima generație de fani de după dispariția sa, dintre care mulți nu doar l-au citit, ci l-au și cunoscut personal. Ce așteptări să mai avem atunci de la keynesienii anului 2020? Nici măcar pe aceea de a-l fi citit cum se cuvine.

„Cea mai serioasă slăbiciune a keynesianismului a fost cea politică. Este vorba despre un optimism exacerbat, de o naivitate, chiar, cu privire la posibilitatea unui management al economiei de către guverne alese prin vot popular. (…) Keynes nu considera necesar sau dezirabil să se recurgă în primul rând sau în mod predominant la măsuri de control guvernamental, care, spunea el, trebuie folosite. Keynes nu era câtuși de puțin optimist sau complezent în legătură cu eficiența controlului guvernamental asupra comerțului sau salariilor, măsuri în legătură cu care pseudo-keynesienii au fost în mod atât de persistent supraoptimiști în deceniile care au urmat”, scria profesorul Hutchison.

În lucrarea citată, se argumentează pe larg că lordul John Maynard Keynes nu ar fi sprijinit concepțiile propagate de adepții săi cu privire la cel puțin cinci aspecte ale politicii economice: natura ocupării totale, metodele de stimulare a creșterii economice, combaterea șomajului ca obiectiv absolut, în dauna stabilității prețurilor, controlul inflației prin intervenții asupra veniturilor și dezirabilitatea cheltuielilor publice. Potrivit autorilor, numele și reputația lui Keynes au fost folosite pentru promovarea unor politici nelegitimate de scrierile sale.

„Doctrine pseudo-keynesiene, invocând explicit numele lui Keynes, au fost de asemenea diseminate pe scară largă de către jurnalismul politic nespecializat în economie. S-a întâmplat în mod special așa cu ideea potrivit căreia – pentru că Keynes susținuse în anii 30 majorarea cheltuielilor publice ca măsură împotriva șomajului – orice tăiere bugetară, indiferent de circumstanțe, este în mod necesar anti-keynesiană sau reprezintă o trădare a învățăturilor lui Keynes. De exemplu, în februarie 1976, când în condițiile unui deficit bugetar de 10 miliarde de lire sterline și ale unei balanțe de plăți extrem de adverse guvernul laburist avansa unele reduceri de cheltuieli publice, parțial iluzorii, publicația New Statesman proclama:”, se mai menționează în cartea „Keynes împotriva keynesienilor…?”.