Iluzia pedepsirii băncilor şi decesul creditului imobiliar

La prima vedere, actul normativ ar putea fi interpretat drept un ajutor acordat de legiuitor persoanelor supraîndatorate care, în acest fel, prin cedarea cheilor către bancă, ar scăpa de orice altă obligaţie financiară suplimentară împovărătoare.. Gheorghe Piperea, iniţiatorul legii, căruia îi place să fie văzut drept Robin Hood în varianta că ia de la bogaţi şi dă la săraci (deşi personajul respectiv cam jefuia) jubilează deja: „Debitorul supra-îndatorat va putea să îşi continue viaţa eliberat din captivitatea în care îl ţineau banca şi colectorul de creanţe.” Proiectul de lege în cauză nu se adresează însă doar persoanelor aflate în imposibilitatea plăţii ratelor, ci oricărui împrumutat care decide la un moment dat că investiţia în imobilul cumpărat pe credit nu mai „rentează”.

Ca atare, îl predă băncii să se spele pe cap cu el. Singura condiţie prevăzută pentru aplicarea legii este cea privind existenţa unui credit ipotecar, fără a se impune condiţia ca debitorul să se afle în situaţia de a nu-si mai plati ratele. Are loc, aşadar , un transfer al riscului de scădere a pieţei imobiliare către bănci, fără ca acestea din urmă să poată refuza. Apare astfel suspiciunea rezonabilă că, din punct de vedere legislativ, publicul ţintă e format mult mai degrabă din speculatori imobiliari decât din împrumutaţi într-atât de disperaţi încât să se scoată de bunăvoie afară din casă.
Deşi este evident că instituţiile de credit sunt intermediari financiari (ce urmăresc profitul) între cei care economisesc şi cei care au nevoie de resurse, vând bani şi aşteaptă înapoi tot bani şi nu bunuri, încercarea de transformare a lor în agenţii imobiliare beneficiază de un climat propice.

Acesta este dat nu numai de apropierea anului electoral ce strânge unanimităţi pentru orice proiect de lege ce promite facilităţi debitorilor. Un alt factor ce acţionează în favoarea unor astfel de iniţiative legislative este dat de ostilitatea pe deplin instalată între cei care au beneficiat de împrumuturi înainte de declanşarea crizei financiare şi băncile comerciale. Astfel, orice proiect de lege ce promite să producă pierderi sistemului bancar este văzut drept o pedeapsă binemeritată pentru profiturile uriaşe făcute de bănci în perioada în care nicio barieră administrativă sau de altă natură n-a putut stăvili apetitul creditării.

Când la aceste erori ale trecutului se mai adaugă şi sentinţe judecătoreşti care declară abuzive clauze din contractele de credit, atunci vorbim de o conjunctură extrem de nefericită pentru bănci. Această conjunctură este foarte bine speculată de avocaţi de tipul dlui Piperea şi îşi găseşte, iată, susţinere politică.

Pedepsirea băncilor este însă o iluzie. Graţie poziţiei privilegiate de intermediari financiari (şi nu de case) băncile comerciale pot transfera costurile, şi o vor face, asupra împrumutaţilor ce îşi plătesc ratele, asupra deponenţilor şi, indirect, asupra tuturor contribuabililor (dacă nu cumva o vor face direct dând în judecată statul român pentru recuperarea pierderilor).

Totodată, legea în cauză poate îngreuna până la imposibil accesul la un credit pentru locuinţă. Mai departe, sunt uşor de intuit efectele negative ale intrării în vigoare a actului normativ în actuala formă asupra sectorului construcţiilor. Fără a se transforma în avocatul băncilor, BNR a atras atenţia din timp  asupra potenţialelor consecinţe negative ale actului normativ.

Daniel Oanţă este consultant strategie la Banca Naţională a României.

*acest articol reprezintă o opinie personală, nu punctul de vedere al BNR şi nici al Economica.net