Din păcate aici, la noi, nu e ca-n Lumea Nouă, și “secretul” pentru care notorietatea și banii nu se iau din același loc este că cineva a strâns resursele celor ce puteau să-și exprime simpatia și cei care stârnesc valuri de emoție pot rămâne și săraci și neîmpăcați. Sau mai rău, pot să observe după ceva vreme că ideile lor apar la alții în care sunt pompate discreționar resursele luate de la cei care și-au manifestat simpatia și astfel sunt fabricați notorii siguri, ce nu le vor face surprize stăpânilor.
Așadar, sunt indivizi înzestrați, care adună sufragiile publicului, dar nu primesc și votul economic al pieței, deoarece resursele au fost luate prin impozite, taxe, contribuții, cotizații, comisioane, tarife la utilități și direcționate către personalități “sigure” care s-au inspirat de la săracii cu notorietate.
Această situație n-a existat mereu, sau cel puțin în forma de acum, fiindcă dacă e să luăm un exemplu clasic, Academia Cațavencu, ce era legată într-o proporție importantă de ceea ce cumpărau cititorii a reușit să impună brandul Tetelu. Când se pune însă problema ca respectivul brand să fie prețuit de cei care au strâns resursele de la vechii cititori ai Academiei exercițiile creative neconvenabile nu se mai bucură de același succes.
Ca s-o spun în formă concisă, românii au ajuns atât de săraci în prezent, au fost atât de mult lipsiți de resurse, încât nu se mai poate impune nimic pe criterii de piață. Iar presa constituie un bun exemplu pentru că era una dintre zonele care avea nevoie de piață și libertate ca să se manifeste. Acest lucru nu mai e valabil, fiindcă discutăm și aici de corporatizare, și importante nu mai sunt calitățile indivizilor ce produc reportaje și analize, ci “priceperea” propagandiștilor de serviciu, care - cu ochii către sponsori - mulțumesc echipei. În cel mai bune caz individul apare la coada revistei din care a scris o jumătate și după un interval modic ideile îi sunt preluate de unii demni de interesul celor care le-au luat banii celor ce ar fi trebuit să voteze economic și redistribuiți pe “criterii” de selecție adversă și hazard moral.
Nu e prima oară când abordez această temă. Am schimbat doar unghiul. În textul anterior - legat de concurența economică și concurența politică - remarcam că politicienii încearcă să obțină cât mai multe voturi angajând o serie de cheltuieli bugetare, cu riscul de a pierde sufragiile celor ce plătesc impozite pentru a susține respectivele cheltuieli. Ceea ce face să intervină eterna problemă a politicianului care nu poate lua încredere și bani din același loc.
Din nefericire, orientându-se către “patura” de alegători ce face masă critică, întregul spectru politic alunecă spre stânga. Luând din ce în ce mai mulți bani pentru a susține cu bunuri publice concurența politică, scad, din cauza taxării, resursele (capital, lichidități) necesare concurenței economice.
Cu alte cuvinte, se alterează forța investițională și mediul de business ca urmare a creșterii statului. Cantitatea de bunuri private scade și prețul lor crește. Iată și explicația pentru prima parte a articolului. Cu mențiunea că în Statele Unite pe care le-am dat exemplu la un moment dat orice politician are idee de economie și se raportează la ea, pe când la noi trebuie să te poziționezi politic ca să ai păreri economice și succes în ideile de business.
