Referendumul din Elveţia forţează UE să analizeze atent problema imigraţiei

Libera circulaţie a forţei de muncă a funcţionat de minune atâta timp cât Uniunea Europeană era mică şi prosperă. Odată cu marele val al extinderii din 2004, atunci când opt foste naţiuni ale blocului estic au aderat la Uniune, a apărut primul val de imigranţi, în condiţiile în care polonezii, slovacii, lituanienii şi alţii au început să plece în căutare de salarii mai bune. În 2007, alte două ţări, România şi Bulgaria, au fost admise ca membri ai UE, cu condiţia ca cetăţenii lor să mai aştepte încă cinci ani, până la 1 ianuarie 2014, pentru a căuta de lucru în altă parte. La momentul respectiv, nimeni nu a acordat o atenţie prea mare acestui subiect.

Apoi a venit criza datoriilor suverane, schimbând totul. Pe măsură ce recesiunea a lovit mai multe ţări din zona euro, iar şomajul a crescut, străinii nu s-au mai simţit la fel de bineveniţi ca înainte. Anxietatea nativă început să se răspândească. Extrema dreapta a devenit mai vocală, iar mişcările anti-imigranţi şi eurosceptice au prosperat. Partidele politice principale au intrat în panică, iar în Marea Britanie, sub presiunile Partidului Independenţei Regatului Unit (UKIP), premierul David Cameron a promis să organizeze un referendum pe tema apartenenţei Marii Britanii la Uniunea Europeană.

Acesta este modul în care unul dintre ‘succesele majore’ ale Europei s-a transformat într-o vulnerabilitate politică. Din punct de vedere politic, referendumul elveţian este un dezastru, deoarece alegerile pentru Parlamentul European sunt la doar trei luni distanţă, iar temerile potrivit cărora partidele ostile UE ar putea obţine circa o treime din voturi se accentuează, subliniază Kauffmann.

Pe de altă parte, multe dintre argumentele folosite de politicieni care se opun imigraţiei nu sunt susţinute de fapte. Luna trecută, guvernul britanic a renunţat la un raport privind ‘turismul pentru ajutoare sociale’ din lipsă de probe, iar Financial Times a relatat că statisticile guvernamentale au indicat că numărul de imigranţi din UE care ajung în Marea Britanie s-a echilibrat cu cel al britanicilor care trăiesc în străinătate.

Atunci când premierul britanic a cerut reguli pentru a opri ‘imigraţia vastă’ în cadrul Uniunii, Cameron i-a avut în vedere pe cei 600.000 de polonezi care trăiesc în Marea Britanie, însă a uitat să-i menţioneze şi pe cei 2,2 milioane de britanici care trăiesc în Europa, dintre care aproape 800.000 în Spania. 

Mobilitatea populaţiei, scrie Kauffmann, este, la urma urmei, o stradă cu două sensuri. În ceea ce priveşte ajutoarele, experţii în imigraţie au constatat că acei cetăţeni est-europeni care se mută în Europa de Vest sunt în mare parte tineri şi instruiţi şi, prin urmare, mai puţini susceptibili să utilizeze serviciile sociale sau medicale.

De altfel, invazia de români şi bulgari prezisă de liderul UKIP, Nigel Farage, după 1 ianuarie, nu s-a materializat, în condiţiile în care aceştia îşi părăsiseră deja ţările cu ani în urmă, în special pentru state precum Italia şi Spania.