România, condamnată de CEDO să îi plătească despăgubiri de 4.000 de euro unui bărbat împuşcat în 2005

Adaugă-ne ca sursă preferată

Judecătorii europeni, a căror decizie nu are un caracter definitiv (oricare dintre părţi poate face apel în decurs de trei luni pentru a solicita o reexaminare a cazului), au stabilit că în cazul ‘Grămadă v. România’ a avut loc o încălcare a Articolului 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la ‘interzicerea tratamentelor inumane sau degradante’.

Reclamantul Liviu Grămadă, care s-a adresat CEDO în 2009, a fost implicat în mai 2005 într-un incident armat, în urma căruia a fost împuşcat în picior. Incidentul a avut loc în timp ce un agent de poliţie, A.C., se afla în urmărirea unui individ care fugise după ce fusese somat să efectueze un test de alcoolemie. Fugarul s-a ascuns în casa lui Grămadă, care a încercat să intervină. Percepându-l drept o ameninţare, poliţistul l-a împuşcat în picior pe bărbat, care a doua zi a depus o plângere pentru tentativă de omucidere pe numele agentului, care ar fi putut face uz de forţă excesivă.

Conform documentului publicat de CEDO, în cele din urmă, justiţia română a concluzionat că agentul a acţionat în autoapărare şi i-a acordat reclamantului daune în valoare de 5.000 de euro, decizie confirmată şi de Curtea de Apel, care i-a impus lui A.C. să îi plătească la rândul său lui Grămadă 750 de euro constând în daune pecuniare.

Totuşi, judecătorii europeni au apreciat că agentul de poliţie nu a ezitat să îşi folosească arma din dotare împotriva reclamantului, lăsând impresia că a acţionat într-o manieră deloc calculată, ‘ceea ce nu s-ar fi întâmplată probabil dacă acesta ar fi fost bine instruit’. Mai mult, date fiind ‘omisiunile flagrante din cadrul investigaţiilor din acest caz, autorităţile nu au părut că îşi doresc cu adevărat să descopere dacă folosirea forţei de către poliţist a fost excesivă’.

Drept urmare, decizia instanţelor româneşti de a-l scuti pe agent de orice responsabilitate penală ‘a părut să reflecte exercitarea unei puteri discreţionare, menită să minimalizeze efectele unui act extrem de grav mai degrabă decât să se asigure că vinovatul primeşte pedeapsa cuvenită’.