Hidrocentralele cu pompe apar din nou în strategia energetică, deşi Guvenul a văzut că sunt ineficiente

„În orizontul anului 2050, sistemul electroenergetic din România ar putea necesita capacități ce pot asigura echilibrarea pentru 15 până la 20 GW instalați în centrale cu producție intermitentă. .În afară de tipurile de capacități disponibile în prezent, se vor dezvolta sisteme de baterii de mare capacitate, ca soluție marginală pe piața de echilibrare, respectiv numeroase sisteme de baterii de capacități mai mici, distribuite geografic. Două soluții importante, care în prezent sunt costisitoare, dar care ar putea deveni fezabile economic după anul 2035 sunt centralele hidroelectrice cu pompaj invers (CHEAP), respectiv procesul de hidroliză pe bază de energie din SRE pentru a produce hidrogen. Hidrogenul poate fi ulterior utilizat fie direct în transport, fie sub formă de gaz de sinteză din surse regenerabile, injectat în sistemul de transport/distribuție a gazului natural, după ce este adus la standard de metan prin reacția cu CO2”, se arată în strategia energetică.

„Centralele hidroelectrice cu pompaj devin necesare în mixul de capacități în toate scenariile analizate, însă doar după anul 2030. Scenariul Optim prevede capacități de pompaj invers de aproximativ 1000 MW în anul 2050, cu variații între 850 MW și 1100 MW, în funcție de scenariu. Cele două scenarii în care necesarul de capacități de pompaj invers este cel mai scăzut (450 MW, respectiv 750 MW) sunt cele cu decarbonare ambițioasă (Scenariul Politici 2030 Maximal, în variantele de preț scăzut, respectiv de preț mediu al combustibililor – P3050L și P3050M)”, se mai arată în strategie.
„Pentru scenariile P3050L și P3050M, necesarul mai scăzut de capacități hidroelectrice cu pompaj este justificat de dezvoltarea, în paralel, a capacităților de hidroliză, ce produc gaz de sinteză. Rezultatele modelării pentru cele două scenarii arată o dezvoltare rapidă a acestei tehnologii după anul 2040, ajungând în 2050 la o producție de 28 TWh gaz de sinteză.
Producția de gaz de sinteză din SRE este binevenită în mixul energetic către sfârșitul tranziției energetice, la orizontul anului 2050, pentru că poate contribui la decarbonarea gazului natural. Metanul sustenabil este necesar în procese industriale ce utilizează flacăra, unde este dificil de înlocuit.
Atât pomparea inversă a apei în centrale hidroelectrice, cât și hidroliza au un randament relativ scăzut. Din acest motiv, chiar dacă se dezvoltă astfel de capacități de stocare la scară mare, este preferabilă utilizarea energiei electrice în momentul în care este produsă, respectiv stocarea ei în baterii”, se mai arată în strategie.

O centrală de acumulare prin pompaj foloseşte apa din lacul de acumulare în dublu sens. Odată pentru a produce energie, ca o hidrocentrală clasică, atunci când este nevoie, şi o dată pentru a o consuma, prin reintroducerea ei în lac, prin pompaj, atunci când nu este nevoie de ea.

Menţiunea din noua strategie apare în condiţiile în care România are deja centrale mici de acumulare prin pompaj, care deja şi-au dovedit ineficienţa iar autorităţile au îngropat deja un mare proiect în acest sens, cel al hidrocentralei Tarniţa-Lăpuşteşti, de pe Someş.

În mai 2014, Hidroelectrica a anunţat punerea în fucţiune a cinci hidrocentrale cu aumulare prin pompaj, pe Oltul Inferior, după investiţii de 400 de milioane de euro. A fost o premieră tehnică pentru România, fiind primele hidroagregate reversibile din ţară. Ele asigură o putere disponibilă de 285 MW în regim de turbină şi 200 MW în regim de pompaj.
O investiţie nerentabilă, după cum a recunoscut la acea vreme şi administratorul judiciar al Hidroelectrica, Remus Borza. „Dacă e rentabilă o astfel de activitate? Noi ne-am făcut nişte socoteli. Eu vă spun că nu. Avem un preţ de cost de 450 lei pe MW. E enorm, (…) doar amortismenul pe un ciclu optim de exploatare de 22 de ani, asta înseamnă din capul locului 200 lei amortismentul pe MW”, a subliniat atunci Borza.

În primăvara acestui an, ministerul Energiei, condus de Victor Grigorescu, a supus atenţiei Guvernului un memorandum prin care cerea oprirea proiectului hidrocentralei cu acumulare prim pompaj Tarniţa-Lăpuşteşti, după ce au fost cheltuiţi în ultimii ani circa 3 milioane de euro degeaba pe acest proiect. Proiectul urma să fie demarat în sistem de parteneriat public-privat, dar singurul invesitor interesat a fost din China, iar negocierile avansau foarte greu.

Proiectul centralei datează din anii 1980 şi presupune o investiţie greenfield de 1.000 de MW, estimată la aproximativ un miliard de euro. Centrala urma să fie localizată în nord-vestul României, la aproximativ 30 kilometri de oraşul Cluj-Napoca, pe valea râului Someşul Cald.